Iubirea ca apocalipsă şi cosmogonie. „Quasar” de Ana Mănescu – Recenzie

 

Cartea a apărut la Editura Herg Benet şi poate fi comandată de AICI

Dacă ar fi să îmi aştern vreodată visele pe hârtie, atmosfera şi conţinutul lor ar fi plămădite din acelaşi material cu poveştile din „Quasar”. Ar fi fidele cărţii şi ar avea în comun aceeaşi doză de sumbru şi ireal, de absurd şi fabulos, doză care ar fi amestecată cu trăiri confuze, cu haosul şi totodată cu emoţii extrem de palpabile şi de comune. Cred că premisa prozelor scurte ale Anei îşi are punctul de plecare undeva din inconştientul autoarei, pentru că citind, efectiv ai impresia că te plimbi prin tenebrele unor reverii.

Personajele din „Quasar” se află undeva la limita dintre realitate şi fantezie, dintre vis şi trezie, dintre luciditate şi nebunie, pământ şi cer, iar această condiţie incertă şi bulversantă a lor testează totodată şi forţează limitele creativităţii şi imaginaţiei cititorului, care este antrenat în mecanism şi invitat indirect să descopere înţelesuri ascunse şi mesaje încifrate. 
Totodată, consider că ce e unic şi fascinant la acest volum de proză e că el se relevă altfel şi în diverse forme în funcţie de lectorul lui, renaşte şi prinde noi contururi în raport cu ochii care îl descoperă şi prin prisma conştiinţei acestuia.

E un volum complex şi derutant, iar citind prozele scurte ale Anei Mănescu nu veţi rămâne în minte neapărat cu fire narative, cu anumite întâmplări clare şi logice sau cu numele unor personaje, pentru că cele din urmă, ca şi natura umană de altfel, suferă de un grad major de efemeritate. Însă veţi fi purtaţi printr-un amalgam de stări, vă va face să meditaţi la viaţă, moarte, vis, univers, creaţie, artă, muze şi să încercaţi să reconstituiţi anumite imagini de o coloratură stridentă uneori, dură, cu un mare impact emoţional, care personal mi-a amintit de expresionism şi de tabloul „Ţipătul”. Parcă toate gândurile şi senzaţiile prin care trec personajele sunt amplificate înzecit,  încât acestea reuşesc să depăşească bariera materială a hârtiei şi să devină apăsătoare şi pentru cititor.
Cum e şi în viaţă, când unele persoane ne plac mai mult sau mai puţin, când unele momente ne încântă sau nu ne ating, aşa s-a întâmplat şi cu textele Anei, unele m-au impresionat puternic şi m-au uimit, altele am simţit că au fost menite mai mult să facă legătura între anumite stări. Cele mai desăvârşite şi care s-au pliat cu gustul meu mi s-au părut "Hanul", "Explozii de omizi", "Umbra Contesei", dar toate poveştile sunt legate oarecum între ele şi comunică din punct de vedere tematic. De asemenea, sunt sunt îndrăzneţe şi inovatoare din punct de vedere al redactării, al subiectelor abordate şi a modalităţii de construire a unor imagini.

Trebuie să subliniez că stilul autoarei este unul cu adevărat desăvârşit, din punct de vedere estetic nu pot spune decât că atinge o măreţie rar întâlnită de mine, deoarece scriitura Anei e ca o licoare magică şi rafinată cu un gust nou şi provocator, care te ademeneşte şi te ameţeşte, te plimbă în zone ascunse ale minţii ei şi a minţii tale totodată, te duce spre alte universuri şi apoi te lasă singur, să cazi în gol de la altitudini nesperate.

Că iubirea e o constantă pe parcursul paginilor e clar, însă când ajungi la inevitabilul final, înţelegi că şi titlul cărţii e o metaforă pentru iubire; aşa cum quasarul este cel mai luminos obiect din Univers, iubirea e la rândul ei forţa primordială din sufletele oamenilor, un sentiment care înnobilează şi totodată te schimbă iremediabil, care te poate purta pe culmile fericirii sau te aduce la distincţie la fel de rapid ca o bătaie a genelor. Din iubire de naştem şi tot din cauza iubirii pentru necunoscut, pentru nou, murim.

„Quasar” nu e doar o carte, ci mii de părticele de cuvinte şi de fragmente care explodează şi se metamorfozează în funcţie de oamenii care o citesc. Volumul e cameleonic, la fel ca şi iubirea, care poate lua diverse chipuri: iubirea pentru celălalt, pentru sine, iubirea pentru artă, natură, întuneric. Vorbeşte despre lume şi despre noi, fiinţe mici, de condiţia umană limitată care doar prin ficţiune se poate ridica mai sus de forţele care în mod normal depăşesc puterea noastră de înţelegere şi de control. 

„Ceea ce e refuzat nu dispare, ci creşte. Unii oameni sunt magneţi. Sunt găuri negre care încep cu o stea şi ajung să înghită galaxii întregi.”  

  „Ţi-am ştiut cea mai mare frică şi dorinţa care te ţinea trează nopţile. Am ştiut că le vei cunoaşte pe amândouă, şi groaza, şi fericirea, şi iubirea, şi moartea, şi cosmogonia, şi apocalipsa. N-am ştiut că eu le voi aduce însă, n-am ştiut până n-a fost prea târziu.”

"Universul a început cu un bang şi s-a terminat cu un sărut, ca toate marile iubiri." 

Carte primită pentru recenzie de la autoare. Mulţumesc frumos!