Măsura iubirii este să iubeşti fără măsură.„Prinţesa mecanică”(Dispozitive infernale #3) de Cassandra Clare - Recenzie

Cartea a apărut la Editura Leda şi poate fi cumpărată de AICI

După primele două volume ale trilogiei, în care primejdiile au tot planat peste capul personajelor, testându-le curajul, ambiţia, isteţimea, lucrurile nu stau mai plăcut acum, în cartea a treia, ci din contră, se apropie punctul culminant al luptelor pe viaţă şi pe moarte. Charlotte Branwell, conducătoarea Institutului din Londra şi cea care i-a ţinut sub aripa protectivă pe toţi până acum, se va trezi într-o rafală de uneltiri a unor persoane şi i se vor pune beţe în roate chiar de către Conclav, care ar trebui să vegheze la protecţia Vânătorilor de Umbre. Jem este pe moarte deoarece toate dozele din drogul care îl ţineau în viaţă au dispărut de pe piaţă, iar dispariţia lui ar distruge sufletul logodnicei sale, Tessa, dar şi al parabatai-ului său dedicat şi loial, Will. Mortmain, Magistrul, îşi perfeţionează armata de Dispozitive Infernale cu care are de gând să îşi ducă la capăt planurile de răzbunare şi distrugă o dată pentru totdeauna pe Vânătorii de Umbre pe care îi detestă profund, şi despre care invocă că aceştia i-au făcut răul suprem lui şi părinţilor săi. Însă pentru a-şi desăvârşi jocul malefic, are nevoie de piesa cheie, de Tessa. Pe umerii tinerei atârnă o greutate incomensurabilă, deoarece ea se află în centrul evenimentelor, fiind vârful piramidei care îi leagă pe toţi ceilalţi, doar ea le poate aduce fericire sau mulţumire, pe de o parte, dar şi moartea, pe de altă parte. Şi nici măcar nu e conştientă câtă putere sălăşluieşte de fapt în interiorul ei.

Cred că mai presus de o tehnică narativă impecabilă, de construcţia atentă şi fără cusur a unor tipologii de personaje, de artificiile la care s-a apelat, ceea ce face o carte minunată pentru un cititor e momentul în care o citeşte. Poţi să citeşti o capodoperă, dacă nu faci asta atunci când eşti pregătit pentru ea, nu vei fi marcat. Şi viceversa, chiar dacă o carte nu e o operă de artă, dacă dai de ea în clipa potrivită, nu are cum să nu îţi intre pe sub piele. Eu mă simt într-o poziţie ingrată acum când trebuie să vă vorbesc despre „Prinţesa mecanică”, şi voi explica imediat de ce. „Dispozitive Infernale” a fost multă vreme seria mea fantasy de suflet, iar recenziile mele exuberante, pline de entuziasm, ale primelor două volume, vă vor demonstra asta. Le-am citit într-o perioadă în care devoram acest gen de cărţi, şi am fost complet şi irevocabil cucerită de lumea creată de Cassandra Clare, am trăit intens alături de personaje, am iubit o dată cu ele, am suferit, sufletul meu a fost plastelina pe care cuvintele l-au modelat după bunul plac. Greşeala mea fatală în ceea ce priveşte această poveste e că nu am citit volumul trei în engleză, imediat cum a apărut, şi am preferat să termin trilogia în română, cum o începusem. Pentru că am constatat cu durere şi stupoare că acum am ajuns să îl citesc după 4 ani de zile, 4 ani în care m-am schimbat ca cititor, în care preferinţele în materie de lecturi nu mai sunt aceleaşi, şi în care, mai ales, timpul a măturat fără milă toate acele sentimente şi acel cumul de trăiri şi bucurie pe care „Dispozitivele Infernale” le-au adus în viaţa mea.

Evident că după 4 ani de când am citit al doilea volum, acum a trebuit să o iau iar de la capăt. Să încerc să mă acomodez din nou cu lumea şi atmosfera creată de autoare, să fac anumite conexiuni, să mă prind cu îndârjire de orice fir prăfuit al memoriei ca să îmi amintesc cât puteam despre personaje şi întâmplările prin care au trecut ele până atunci. Am fost exact ca un bebeluş care a învăţat din nou să meargă. Mi-a fost greu să intru iar în centrul evenimentelor şi să simt intens alături de personajele care cândva au fost centrul existenţei mele de cititor. M-am simţit ca o intrusă în mare parte, şi nu m-am putut bucura de lectură, am fost crispată şi frustrată mai mereu. Astfel că nu ştiu dacă într-adevăr acest volum a fost mai slabuţ decât primele, sau asta e doar percepţia cititorului mofturos sau critic care am devenit astăzi. Nu ştiu dacă opiniile mele sunt unele pe care cineva se poate baza. Nici eu nu sunt atât de sigură pe ele şi în mine s-au dat lupte mari citind cartea.

Nu pot spune că avem parte de aşa de multă acţiune, există goluri, spaţii în care nu se petrece mare lucru, dar sincer nici nu cred că „Dispozitive Infernale” a şi avut vreodată clădită baza pe adrenalină, pe întâmplări care să te ţină cu sufletul la gură. Din ce îmi amintesc, şi primele cărţi au fost mai mult unele de stare, unele menite să înglobeze cititorul într-o lume magică, într-o Londră Victoriană neobişnuită, şi având drept ţintă să impresioneze prin conturarea unor personaje cu adevărat excepţionale şi palpabile. În ceea ce priveşte frământările personajelor, nu am mai fost atât de prinsă în ele, nu cum aş fi fost probabil cu ani în urmă. Asta a fost cu adevărat ceea ce m-a durut cel mai mult, că nu am mai putut fi prietena devotată a bunului şi minunatului Jem, că îndărătnicul şi impulsivul Will nu a mai reuşit să se joace cu nervii mei, că Tessa nu m-a mai copleşit cu inocenţa şi frumuseţea sa. Simt că i-am trădat, pentru că acum nu mai sunt importanţi pentru mine, şi asta doare.  

În ceea ce priveşte concluzia seriei, nu pot să nu recunosc că este una cu adevărat desăvârşită şi care m-a surprins. Finalul mi s-a părut cea mai bună parte, e încheierea ideală de care o serie putea să aibă parte. Nu cred că există vreun cititor care să fie nemulţumit de deznodământ, pur şi simplu nu pot concepe asta.

Per total, „Prinţesa mecanică” a fost un ghem de trăiri, un cumul de emoţii intense, dar la care, din păcate, eu nu am mai putut ajunge pentru că am citit-o după prea mult timp. Cu toate acestea, vă recomand cu mare drag această serie fantasy, care rămâne, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai bune din toate timpurile. 

Carte primită pentru recenzie de la Editura Leda.