Doi soți. O dispariție misterioasă. Un adevăr tulburător. ”Fata dispărută” de Gillian Flynn - Recenzie

Cartea a apărut la Editura Trei și poate fi comandată de AICI

Iertați-mi scepticismul, dar eu nu cred în zicala deloc măgulitoare ”Te citesc ca pe o carte deschisă”, pe care unii o folosesc mândri și plini de încredere în ei. Pentru deși te simți foarte capabil să îi deslușești toate misterele, o carte, oricât de ușor de lecturat ar părea, sau indiferent cât de atent ai parcurge-o, e foarte posibil să aibă pagini lipsă de care să nu îți dai seama, sau mesaje ascunse pe care nu le-ai descoperit, pentru că acestea trebuiau citite printre rânduri. Ca să nu mai vorbim de figurile de stil și fragmentele filosofice care îi pot încătușa ca nişte lacăte anumite secrete. Mi se pare puțin probabil, ca să nu spun imposibil, să ai impresia că poți cunoaște cu adevărat totul despre o persoană, oricât de apropiată ți-ar fi sau de cât timp face parte din viața ta. Chiar dacă e vorba de un părinte, un soț, iubit sau prieten, fiecare are o latură ascunsă a lui, gânduri secrete, sau întâmplări personale, necunoscute pentru cei din jur. Suntem făcuți într-o proporție foarte mare din apă, dar nimeni nu e transparent. Romanul ”Fata dispărută” de Gillian Flynn ne demonstrează într-un mod brutal, care vă va îngheța sângele în vine și vă va aduce teama în gât, blocându-vă respirația, că linia de la încredere la deziluzie e mai fragilă ca o gâză mică pe care o poți strivi în pumn cu ușurință.

Doi soți. O dispariție misterioasă. Un adevăr tulburător. Din clipa în care Amy e de negăsit, Nick începe treptat să descopere o nouă față și noi informații despre soția lui, deoarece aceasta e ca o cutie din care încep să iasă tot felul de surprize deloc plăcute. Împreună cu polițiștii, el va afla despre prieteni de-ai ei de care nu știa, de aspecte ascunse din trecutul ei și de anumite temeri pe care se pare că aceasta le avea. În plus, pas cu pas, vor apărea tot felul de indicii care formează un bulgăre imens de acuzații menit să îl strivească și înghită pe Nick, deoarece toate par să demonstreze că în acest caz ar fi vorba de o crimă pasională, iar el e vinovatul. Iar cum soția lui nu a fost niciodată o femeie banală, o necunoscută, ci ”Uimitoarea Amy”, cea care a inspirat personajul omonim dintr-o serie de romane celebre scrise chiar de părinții ei, de aici și până când toată povestea va ajunge un mic circ mediatic, și în care toată lumea își permite să arunce cu presupuneri și să îl pună la zid, mai e doar un pas.

Împărțită în trei părți, cartea se centrează succesiv pe anumite etape importante și momente cheie ale narațiunii. Deşi condimentată la tot parcursul cu mister și intrigi care se tot încurcă și nu par a mai avea rezolvare, de secrete care nu par a se lăsa deslușite vreodată, autoarea are însă grijă să ne mai elimine din frustrarea și curiozitatea care se adună în noi și amenință să erupă ca un vulcan, oferindu-ne uneori mici părţi din adevăr.

Dacă la celelalte romane afirmam că prin prisma perspectivelor ambilor ajungeam să cunosc mai bine personajele principale, să mă pliez cu personalitatea și acțiunile lor, să le aflu gândurile reale și percepțiile despre realitatea lor, în acest caz e complet opusă situația. Ele m-au indus și mai mult în eroare, m-au băgat într-o ceață densă și necăcioasă, iar mare parte din poveste nu am reușit să le înțeleg sau să le descifrez secretele. Mintea mea a fost o plastilină ușor de modelat prin intermediul cuvintelor atent alese să ne amețească, dar și a acțiunii menite să împrăștie confuzie și multe întrebări cititorilor. M-am simțit ca o barcă împinsă de curenții lecturii în toate direcțiile, purtată pretutindeni.

Unul dintre cele două personaje este ca un păianjen: unul extrem de abil, șiret, inteligent, manipulator, care și-a țesut cu mare grijă, răbdare și perspicacitate plasa de intrigi în care celălalt să se încurce, și menită să îl sugrume pas cu pas, să îl distrugă. Am trăit cu intensitate maximă toate momentele și am experimentat o paletă largă de sentimente, îndreptate când către Nick, când către Amy: neîncredere, milă, furie, ură, înțelegere. Balanța a înclinat mereu în favoarea unuia și în defavoarea celuilalt, trăirile mele niciodată nu s-au sincronizat, nu au fost vreo secundă pe aceeași lungime de undă în inima mea, la fel cum au fost mereu și cele două personaje atât de contrastante.

E fascinant doar să te gândești cât de grandioasă este puterea minții umane și câte limite poate ea atinge, dar în același timp e înfricoșător să realizezi răutatea pe care o poate găzdui, cât de malefică poate fi la unii. Sunt conștientă de volumul de informații, talent, inspirație și muncă care a fost necesar pentru a da naștere unui roman atât de complex și tulburător, de aceea respectul meu pentru Gillian Flynn este unul direct proporțional cu acesta. Îmi doresc să citesc și celelalte romane ale autoarei pentru că, recunosc, am devenit dependentă de stilul halucinant al scriiturii ei. 

Aș putea compara acest roman, acțiunea lui, cu păpușile rusești matrioșka, pentru că noi dezvăluiri apăreau pe măsură ce descopeream o nouă păpușă, adică o nouă paletă a adevărului, dar toate aceste dezvăluiri treptate, din cauza imprevizibilității stilului, nu au putut forma o concluzie finală în mintea mea până nu am dat și de ultima păpuşă, ultima pagină.. de deznodământul propriu zis. Trebuie să ai o imaginație kilometrică și o logică perfectă ca să fii capabil să pui atâtea detalii la punct, să sincronizezi totul ca și cum ar fi un mecanism complicat, o bombă atent lucrată care va exploda și va lua pe nepregătite nu doar personajele implicate ci mai ales pe cititori, fiindcă le va spulbera toate concepțiile pe care le au față de realitatea din jurului lor, despre încredere și siguranță.

”Nu știu dacă în momentul de față mai suntem oameni, cei mai mulți dintre noi, crescuți cu televizorul și filmele, acum și cu internetul. Dacă suntem trădați, știm ce vorbe să spunem; când ne moare cineva drag, știm ce vorbe să spunem. Dacă vrem s-o facem pe armăsarii, pe deștepții sau pe neghiobii, știm ce vorbe să spunem. Ne inspirăm cu toții din același scenariu obosit. E o epocă foarte dificilă în care să fii persoană, o persoană reală, pe bune, în loc să fii o adunătură de trăsături de personalitate, selectate de la un șir nesfârșit și automat de caractere. Și dacă toți jucăm roluri, nu poate exista suflet pereche, fiindcă nu avem suflete autentice.”

“E tulburător să rememorezi o amintire caldă şi să te simţi în acelaşi timp înfrigurat până la oase.”

“Iubirea te face să vrei să fii mai bun – corect, corect. Dar poate că iubirea, cea adevărată, îți dă și permisiunea să fii, pur și simplu, omul care ești.”