The magic of words (73)

Dacă nu aţi citit încă recenzia mea la "Declaraţia" de Gemma Malley, vă rog să o faceţi înainte, pentru a înţelege citatele şi motivul pentru care le-am ales pe acestea. Fără să ştiţi câte ceva despre carte, vă va fi mai greu să le acceptaţi pe unele şi e posibil să le dispară farmecul. 

„Când doamna Pincent îl văzuse prima oară, comentase că semnul ei arată ca o molie moartă şi mai spusese că acela era modul în care Mama Natură îi marcase Annei destinul.

- Moliile rod lucrurile ce aparţin altor oameni, i-a spus ea, şi abuzează de gazdele lor. Ce semn potrivit! a adăugat ea.

Acum, descrierea lui Peter răscolise ceva în Anna, un fel de amintire, ca un sentiment vag că la un moment dat şi ea se gândise că semăna cu un fluture. Era sigură că-şi aduce aminte că, atunci când era foarte mică, crezuse că înseamnă că într-o zi îi vor creşte aripi care o vor purta departe de Grange Hall. Dar doamna Pincent avusese dreptate – nu era un fluture, era o molie. O molie roşie, urâtă, pe care o ura.”

„Bătea nerăbdător din picior şi Anna îşi simţi din nou privirea atrasă de silueta lui puternică, dar subţire. Părea atât de plin de încredere, de energie şi de curiozitate: Asta o intriga şi o enerva. Surpluşii erau pregătiţi să fie pasivi, supuşi, şi numai licărul din ochii lui Peter o făcea pe Anna să simtă că privea ceva la care nu trebuia să se uite, ca şi cum era atrasă într-un vârtej şi suspecta că acest curent putea fi prea puternic, mai ales că era conştientă că nu ştie să înoate.”

„Întocându-se, Anna închise ochii şi încercă să adoarmă. Dar fu un somn lipsit de odihnă, bântuit de coşmaruri în care copii plângeau, o femeie ţipa, şi un fluturaş se zbătea într-o închisoare rece şi cenuşie.”

„Se uită cu tristeţe după ei, gândindu-se ce minunat trebuia să fie să simţi vântul si zăpada pe obraji. Surpluşilor nu li se permitea să iasă afară, dacă nu era absolut necesar. Doamna Pincent spunea că erau mai uşor de controlat înăuntru. Anna îşi apăsase nasul pe geamul rece, pentru a admira fulgii de nea învolburându-se, fascinată în timp ce-i privea venind spre ea şi adunându-se în vârtej pe pervazul ferestrei, ţesând un voal alb splendid şi proaspăt, ce acoperea cenuşiul şi murdăria. Se întreba cum ar fi să atingă ceva atât de fermecător, să ţină fulgii în palmă şi să simtă cum se topeşte zăpada scurgându-se printre degete, când doamna Pincent o văzuse şi o smulsese fioroasă de la geam.

- Zăpada nu cade pentru tine! strigase ea. Apoi o trăsese de păr spre biroul ei şi o trântise pe pardoseală, căutându-şi cureaua. Cum îndrăzneşti chiar să te uiţi la ea? Cum îndrăzneşti să petreci măcar o clipă din viaţa ta privind ceva minunat, când ar trebui să munceşti? Nimic bun din această lume nu există pentru tine, continuase să ţipe la Anna şi să o pălmuiască. Cunoaşte-ţi locul, Anna! Eşti un nimic şi nimic nu ţi se cuvine.”

„Oare e atât de rău să cazi? se întrebă ea. Cum o fi mai bine, să vezi vârful muntelui măcar o clipă, apoi să cazi, sau să nu-l vezi niciodată? Sau, aşa cum ar spune doamna Pincent – cu cât îndrăzneşti să te caţeri mai sus, cu atât mai tare te vei zdrobi de pământ ?”

„ – Mă gândeam că aş putea să-ţi arăt multe locuri. (...) Mă simţeam ca şi cum ne-am cunoaşte de când lumea. Chiar înainte de a ne întâlni, vreau să spun.

Înghiţi din nou în sec şi Anna îşi dădu seama că nu-şi poate lua ochii de la el, de la prietenul ei Peter, care pentru prima oară nu părea sfidător sau furios, ci vulnerabil şi pierdut.”

„Alături de Peter, undeva, în ochii lui întunecaţi şi mari, Anna zărise probabil o mică rază de speranţă.”

„Spune că aparţinem unul altuia, deoarece el a fost născut cu o floare şi eu am fost născută cu un fluture şi că florile şi fluturii au nevoie unii de alţii pentru a supravieţui.”

„Voia mai mult. Voia libertate. Voia..

Îşi dădu seama că-l voia pe Peter. Voia să mai simtă o dată acel sentiment minunat de a fi pe deplin acceptată pentru ceea ce era de fapt. Voia să simtă emoţia care o străbătea de câte ori se gândea la el.”

„ – A-i putea să-i omori şi cu amabilitatea, să ştii!

Anna nu înţelesese la vremea aceea ce voia să spună, dar acum ştia. Nu-şi dăduse seama niciodată că bunătatea poate fi atât de dureroasă, nu ştiuse ce agonizant e să fii iubit.”

„Şi îşi dădu seama că în realitate ea şi Peter erau o singură fiinţă. Că, dacă nu-şi aparţineau unul altuia, ar fi fost îngrozitor de singuri, şi asta era dureros. Că aveau nevoie unul de altul, cum aveau nevoie florile de soare. Şi ştia că îl va urma oriunde, că acum poveştile cu trandafiri furioşi şi copii cu două capete nu o mai speriau, dar să-l piardă pe Peter ar speria-o mai mult decât orice.”

„Dar ştiu că lumea va fi un loc mult mai bun şi că suntem foarte norocoşi că ne aflăm aici. Ştiu că trebuie să trăim fiecare clipă, pentru că nu vom fi aici pentru totdeauna şi nici n-aş vrea asta. Când ştii că un lucru se va termina, apreciezi şi mai mult acel lucru. Aşa e şi cu viaţa: vrei să guşti fiecare clipă.”

~ Drepturile asupra textului în limba română aparțin Editurii RAO ~