”Crimă la timpul trecut” de Adina Speteanu - Fragmente!

Fragmentele din carte le-am luat de pe Facebook-ul Adinei, de AICI. Enjoy Them! Pentru cei care nu știți, AICI puteți citi și un interviu cu autoarea.

"Dragostea vindecă oameni – pe cei ce o dăruiesc, dar şi pe cei ce o primesc.” -  Karl Menninger

    Sofia inspiră adânc. Îmi atinge mâna. Mă obligă să o privesc.

      -Iar? grăieşte întrebarea în şoaptă.

    Închid ochii. Dau uşor din cap. Mă chinui să ignor imaginile care-mi invadează mintea, amintirile trecutului tumultuos pe care l-am avut şi care nu mă lasă în pace.

     Îi aud şuieratul şi o privesc cu blândeţe. Pun în ochii mei toată recunoştinţa şi aprecierea pe care i le port. De când am ajuns în Barcelona, acum mulţi ani, ea a fost alături de mine şi m-a ajutat. Doar ea, mătuşa şi sora mea m-au sprijinit de la început şi au încercat să mă menţină la suprafaţa unei realităţi pe care eu nu o înţeleg.

     -Sunt bine, spun cu o voce indiferentă şi mă aşez pe scaunul de la birou.

     Pun cana pe masă. Îi fac semn să poftească primul pacient. Mă priveşte cu tristeţe, dar se resemnează şi deschide uşa. Numele primei persoane programate răsună pe coridorul strâmt .

       În cabinet intră o tânără care nu pare să aibă mai mult de douăzeci de ani, înaltă, cu părul blond strâns într-o coadă la spate. Este îmbrăcată comod, cu o pereche de blugi negri, largi şi un tricou alb. Mă priveşte timidă şi se aşază pe canapeaua neagră de piele. Îşi frământă agitată mâinile.

        Sofia iese din cabinet şi-mi urează succes. Mă cunoaşte destul de bine, aşa că ştie cât de greu îmi este să consult în zile ca aceasta, când amintirile sunt mai puternice decât voinţa mea. Îmi scutur capul când uşa se închide şi mă las pe spate. Aştept o altă reacţie din partea domnişoarei. Poziţia corpului îi trădează nervozitatea: umerii lăsaţi în jos şi capul plecat, degetele lungi şi fine care se mişcă agitate, fără nicio noimă şi tălpile unite pe podea.

     După câteva minute tuşeşte şi îşi ridică încet capul, dar nu mă priveşte. Îşi roteşte ochii peste tablourile din cabinet. Îşi muşcă buza de jos. Dacă nu se opreşte în curând, o să sângereze.

       Las hârtiile pe birou şi mă aşez pe scaunul de lângă ea cu grijă. Îmi analizează mişcările cu teamă şi se apropie de celălalt capăt al canapelei, cu aceeaşi mişcare agitată a degetelor care-i trădează teama.

       - Iubitul meu mă bate, scuipă cuvintele când vede că mă pregătesc să-i vorbesc. 

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------

    Cu acel moment în minte încep să cânt. Vreau să reuşesc. Am repetat mult acea melodie de când am ajuns în Barcelona, dar niciodată nu am putut să i-o arăt şi ei. O mai cântam în clipele în care îmi era dor de casă. Linia melodică mă apropia de familie şi de viaţa mea de aici.

     Închid ochii şi las muzica să mă cuprindă. Îmi amintesc de prima mea încercare de a cânta această melodie. Îmi imaginez prezenţa ei. Vreau să o simt iar lângă mine. Zâmbesc uşor. Continui. Liniştea mă cuprinde.

     Melodia se apropie de final. Amintirile se schimbă. În mintea mea apare începutul tristeţii mele. Deschid brusc ochii şi îmi îndepărtez degetele de pe clape. Simt bătăile nebuneşti ale inimii mele.

       Paşi uşori se apropie. O observ pe mama în pragul uşii. O mână îi atinge inima, cealaltă stă liberă pe lângă talie.

       -Asta era melodia preferată a Adelei, spun cu durere. Niciodată nu am apucat să-i arăt că pot să o cânt la pian. 

    Pufnesc. Îmi ridic privirea. Ochii ei trişti cresc durerea din interiorul meu. Pot să-i înţeleg suferinţa, deoarece şi eu am pierdut un copil, dar circumstanţele au fost diferite. În cazul meu, eu am fost vinovată de moartea unei fiinţe inocente. Egoismul celor din jur a contat mai mult decât viaţa unui suflet în curs de dezvoltare.

     Am fost atât de egoistă, încât am sacrificat o viaţă de om pentru binele celor din jurul meu, cu speranţa că astfel voi putea şterge greşeala comisă.

       -De ce te-ai întors? întreabă cu seriozitate, dar rămâne în acelaşi loc. 

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

   Uşa biroului se deschide şi doamna îmi zâmbeşte. Se apropie de mine. Ştiu ce înseamnă asta. Inspir adânc.

  -Poţi să intri, îmi spune. Este mai binedispus astăzi, murmură când trec pe lângă ea.

   Întorc capul speriată, dar nu reuşesc să-i observ chipul, deşi presupun că zâmbeşte. Mai binedispus astăzi? Ce vrea să însemne asta? Că în zilele lui proaste o să fie mai rău decât este acum?

   Închid uşa în urma mea şi rămân acolo. Îl privesc cuminte. Încerc să mă conving că pot să fac faţă, că nu am să mă dau de gol.

   Capul îi este aplecat peste câteva hârtii de pe birou. Îi privesc părul de un şaten închis până aproape de umeri. Îmi amintesc de tânărul din faţa mormântului. Aceeaşi culoare, aceeaşi mărime.

    Ori am vedenii, ori sunt în faţa acelui tânăr.

   -Ia un loc, îmi spune cu o voce indiferentă, fără să-şi ridice capul.

   Aştept câteva secunde; sper că mă va privi. Continuă să-şi vadă de treabă. Mă ignoră complet. Îmi strâng pumnii şi păşesc cu grijă spre scaunele din faţa biroului. Mă aşez cu grijă; pun geanta şi hârtiile pe cel din faţa mea. Îmi rotesc ochii prin încăpere. Privesc masa rotundă de lângă geam, plină cu tot felul de hârtii care stau să cadă. Lângă uşă se află o canapea şi un fotoliu din piele, iar în dreptul lor o mică măsuţă de sticlă.

   Pereţii albi sunt acoperiţi de tablouri. În majoritatea apare tânărul din dreptul meu.

  Aud cum mişcă foile, dar nu am curajul să-l privesc. Fără să-mi dau seama, încep să-mi frământ mâinile.

  -Îţi place? întreabă după un minut, iar eu întorc capul speriată.

  Zâmbeşte când vede rapiditatea cu care am întors privirea şi se lasă pe spătarul scaunului de piele.

  -Biroul, specifică.

  -Ăăă, da, mă bâlbâi. E frumos.

  -Mă bucur că îţi place, pentru că nu cred că ne-am putea înţelege dacă nu ai accepta gusturile mele, vorbeşte cu amuzament. Privirea începe să-i coboare pe corpul meu.

   Urmez direcţia ochilor lui şi observ decolteul pe care îl are bluza. Înţeleg la ce s-a referit Mădălina şi tuşesc încet. Îmi încrucişez mâinile la piept. Sper că înţelege aluzia mea. 

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

    -Vin alb sau roşu?

   Stropii mari de ploaie se lovesc de geamul restaurantului. Priveliştea de toamnă devine neclară. Păleşte. Maşinile gonesc pe şosea. Roţile lor împrăştie apa în toate direcţiile. O mămică îşi ascunde copilul sub umbrelă. Fuge de ploaia rece.

      Oftez uşor. Îmi las capul în mână. Privesc indiferentă furtuna de afară.

      -Ema? şopteşte Sofia cu grijă.

      Îmi atinge mâna cu degetele ei fine. Tresar. Îmi scutur confuză capul. O privesc. Mă simt de parcă tocmai am fost trezită dintr-un coşmar. Ea a insistat să luăm prânzul la restaurant. Mi-a reproşat de zeci de ori izolarea mea de societate. M-a certat în câteva seri pentru că refuz să ies din casă şi mă închid în camera mea. Pentru că îmi pierd vremea într-un mod inutil.

     Dar în dimineaţa aceasta a fost diferit. Când a deschis cu furie uşa dormitorului meu, eram pregătită să-i răspund cu o replică usturătoare. Mâinile ei au tras draperiile cu furie, iar lumina soarelui mi-a lovit ochii în primele secunde. A tras de mine până la baie şi înapoi, mi-a pregătit hainele pentru ieşirea de astăzi. Am încercat de multe ori să-i explic motivele pentru care nu vreau să ies, dar a părut să nu mă asculte şi m-a obligat să merg în oraş. Ne-am plimbat în parcul din apropierea blocului, deşi eu nu-mi doream decât să mă pot închide din nou în camera mea şi să-i las pe ceilalţi să-şi vadă de viaţă. Fără mine.

        Ochii îmi fug pe chelnerul din stânga ei care mă priveşte cu ochii cât cepele. Aşteaptă să noteze comanda.

        -Cred că voi lua o apă plată, spun cu indiferenţă.

         Îmi mut privirea pe geam.

     -Eu aş vrea un vin alb franţuzesc, comandă Sofia cu blândeţe. Şi acelaşi lucru pentru ea, îi şopteşte.  

        O aud. Nu am nici cea mai mică idee despre ce a comandat, dar puţin îmi pasă. Dacă simpla mea prezenţă în acest restaurant o face fericită, atunci sunt mulţumită. Însă nu pot să pretind că sunt bine, când nu sunt.

        Vorbele lui din maşină mi-au rămas şi-acum în minte, după atâta timp în care nu a mai dat niciun semn de viaţă. De când m-a alungat din viaţa lui, timpul s-a oprit în loc. Creierul meu repetă la infinit acele cuvinte. Adânceşte rana din interiorul meu.

      -Dacă aş fi ştiut că aveam să iau prânzul cu un zombi, mai bine l-aş fi chemat pe Dracula, vorbeşte Sofia cu amuzament, dar vocea ei este dură.

       Închid uşor ochii. Înţeleg sensul ascuns al ironiei ei.

       -Ştiai foarte bine că aşa aveam să fiu, şoptesc.

       Poate că cea mai bună definiţie pentru starea mea este asta: zombi. Deşi, dacă stau să mă gândesc mai bine, poate că şi spiritele morţilor sunt mai pline de viaţă decât mine. 

"Crimă la timpul trecut" - Editura Tritonic - iunie 2012