The rest is still unwritten (23)

Adriana a trimis citate dintr-o poveste scrisă de o persoană dragă nouă. Cine e? Krisz!!!:)):D.

Povestea este "Hazard Games". Mi-au plăcut foarte mult citatele, nu pentru că sunt scrise de scumpa mea Krisz, ci pentru că sunt adorabile pur și simplu. Îmi place muuuult umorul ei caracteristic. Un lucru e sigur, trebuie să o pun să ne scrie mai mult:)). Mulțumim mult, Adriana, pentru citate.

„Mă bulversează neîncetat imaginea galopantă de acum. În realitate, în ficţiunea gândurilor încâlcite, în vise..e mereu acolo. Şi de fapt mereu a fost în ultimii ani. Mereu am fost fascinată de acest loc, de locul de care aparţineam, dar de a cărui drept am fost privată. Dar toate au un rost. Nimic nu mi-ar fi modificat în mai bine timpul petrecut departe, adică acea copilărie perfectă. M-ar fi ajutat mai mult la conturarea personalităţii mele, la adaptarea unui ritm de viaţă accelerat, cum e aici. Dar mă voi obişnui complet. Nu e o promisiune,e o exigenţă.”

„… „suportul moral” al noilor mei prieteni, care deşi erau la fel ca mine, nişte peştişori mici de acvariu care au ajuns într-un ocean aglomerat .. din care dacă scapi de rechini, probabil te pierzi prin imensul din faţa ta, ei se acomodau mult mai uşor, se descurcau mult mai bine.. fata de mine, care mă încurcam constant chiar şi în inofensivele alge, care mă împiedicau să ţin pasul cu ei..”

„ Şi în clipa aceea mă opresc cu capul direct în uşa gigantica, auzindu-se un gol puternic.. ..dar nu ştiu dacă în uşa, sau în capul meu.. care răsuna insuportabil ca gongurile din coride. Mai trebuia să dea drumul la tauri şi gata. Pachet complet. Bingo! Uşi de sticla – preferatele mele.[ ….]

Aa.. patru..sau.. sase.. ,..mai clar, multe perechi de ochi, parcă mă găureau cu privirile uimite, ironice şi plictisite în acelaşi timp – diversitatea la ea acasă . Le studiez calma[...]

- Um.. verificam rezistenta geamului. Şi bat demonstrativ în el, uitându-mă plictisită.

Deja eram obişnuită. Deja ştiam ce urma. De parcă nu mă întâlnisem de sute de ori cu situaţii de genul. Situaţii penibile şi râsete ironice. Dar acum devenisem imună la ele.”

„- Şi eu aveam aceeaşi problemă. Acum încerc clanţa.Şi rânji ironic,începând imediat toate să râdă în hohote.

Mda.. Foarte comică era! Faţă de ghips. Înghit în sec, dezgustată, pentru a-mi reveni.

- Asta e bine, pentru că în caz contrar ar fi crezut cei dinăuntru că a aruncat cineva cu o pungă de făină din cauza urmei care rămânea. Şi mă strâmb.

Mai era până la Halloween, şi nici noapte nu era pentru a bântui acum. Cineva trebuia să le aducă la realitate pe fetele astea,clar.

- Noi ..suntem fane adevărate, originale, de aceea.

Fane? Fanele cui? Ale fantomelor?

- A! Şi se cheamă machiaj artistic, inculto!

- Poate “straturi de fard înghesuite” vrei să spui.

Scoate un strigăt de nervi şi frustrare.

- Bine, reformulez, „depăşirea saturaţiei cosmetice”. Şi mişc din cap resemnată după ce îmi dau ochii peste cap.”

„- Invidioaso! Nu suporţi că eşti atât de ştearsă faţă de mine.

- A, dar îţi stă foarte bine, recunosc. Zici că eşti în viaţă. Zâmbesc ironic şi aştept nerăbdătoare reacţiile.”

„-Hey, Cindy, aia nu e de jucărie. Şterge-o de acolo!

Mă întorc ofensată căutând chipul cretinului care rostise vorbele acelea atât de „ilustre”. Un negru dizgraţios şi umflat, ca un sac de cartofi, stătea tolănit pe un fotoliu şi termina nemanierat de înfulecat un sandwish. Se holba ironic şi neglijent.

- Hey, 50 Cent ,scuza-mă, dar mă confuzi cu cineva căruia îi pasă de ce spui tu. „

„- Ascultă, domnule..Cliff..-scria numele pe insignă- .. eu nu vreau decât să îmi deschizi uşa şi să ies şi gata. Simplu ! îi explic încercând să fiu convingătoare.

- Şi eu nu vreau decât să te faci că zbori din faţa mea, Degeţica! Şi mai simplu! Îşi încordă maxilarele nervos.

- Hey, eu v-am spus pe nume, de ce mă luaţi peste picior?

- Ăla e numele agenţiei, isteaţo!

- Oricum există o mare asemănare intre tine şi un munte..deci tot prin zonă. Răspund enervată.

Am spus asta cu voce tare? Urât.”

„- Voi credeţi că Tobey a luat castingul „Spiderman” pentru că era fan păianjeni şi a venit cu pânze pe el sau mai ştiu eu ce?! Sau că actorul din „Superman” avea prea mulţi boxeri şi nu avea niciodată şansa să îi admire cineva?! La ce faţă are de fapt, nici nu mă mir, şi se strâmbă ironic.”

„- Ce cafea preferi? Vrei o cafea neagră?Ti-o aduc eu însumi.

- Nu stiu..Ce culori mai aveţi?

Întreb stupid pentru a-l cicăli. El mă privi uimit.

- Una invizibila vă rog. Toţi începură să râdă discret.

- Nu e genială? Îi întrebă pe ceilalţi.

- Nu beau cafea, mulţumesc.

Şi chiar dacă aş fi băut, oricum nu mă riscam acum, dacă el o aducea. Poate punea arsenic sau ceva în ea.”

„- Monologul. A fost superb. Nu cred că se mai poate transpune cineva în locul personajului ca tine. Eşti fără îndoială perfectă ca Renesmee. Unică.

Vorbea de paragraful ala pe care îl citisem stângaci şi spre final mă bâlbâisem maiestuos când a început nebunia? Sărăcuţul, ce drăguţ era.”

„Şansele de evadare pe geam? Minime. Consecinţe posibile? Ăă.. mai bine nici să nu mă mai gândesc. La mine erau şanse de a mă dezmembra şi dacă săream de pe un scaun.. aşa că.. ce mai conta? La urma urmelor, care erau scenariile disponibile? Sar, şi nimeresc în boschetii aia puţin prietenoşi, plini de insecte – foarte incitant, transformându-mă într-o sperietoare veritabila şi cu şansa că o să primesc vreun rol în „Vrăjitorul din Oz” ; sar, cad în zona „ideală” , adică în nemernica aia de fântâna arteziană – mă întreb dacă mai inoportun decât atât o puteau amplasa? – clar, arhitectul peisagistic era un cretin mai mare decât nervii mei care îi simţeam cum se pregătesc să bubuie; sau mă întorc la uriaşul ăla nesuferit şi mă iau la harţă din nou până îmi dă drumul să plec.”

„ - Tu eşti..?!

Întreb încercând să ascund uimirea şi dubiile cu o siguranţa de faţadă, care nu ştiu cât de tare îmi reuşea.

Ce jalnic. Întrebarea era fără logică, ca pentru doi prieteni vechi care se reîntâlnesc. Oare mai mult de atât nu puteam? În rău, cu siguranță da.

- Nu.Room service-ul. Şi îşi dădu ochii peste cap. Nu tu m-ai strigat?”

„ - Era vântul..ăă..mă deranja. Zise serios după ce tuşi intenţionat, deranjat, pentru a mă întoarce şi a fi atentă.

Ridic din umeri, cu o privire nevinovata. Mda.. sigur era vântul. Aşa cum eu eram ploaia.

- Ce faci aici,până la urmă? îl întreb încruntându-mă uşor şi schimbându-mi mimica în una care căuta răspunsuri.

Bolborosi ceva morocănos, indescifrabil, în timp ce se uita în jos.

- Tu ce crezi că fac…? .. săpături arheologice.. . răspunde nepăsător în timp ce îşi scutură cu o mişcare atrăgătoare părul de praf.

Era o întrebare? Sau o afirmaţie? Oricum era o ironie în conţinut.

- Aa.. iţi căutai gândurile.. zic încet numai pentru mine ca o constatare personală.

Înghiţi în sec. Cred că înţelese ce am zis.

- Şi.. ce ai descoperit?

- Termite, şoareci.. melci nu sunt. răspunse râzând.”