Cartea a apărut la Editura Herg Benet şi poate fi comandată de AICI

Remarcând cum stau lucrurile în ţara asta, şi cum merg toate din rău în mai rău, un viitor distopic sumbru ca cel imaginat de autoarea Lavinia Călina nu pare deloc irealizabil ci extrem de posibil şi de palpabil. Poate şi la unul mult mai urât şi întunecat de atât, chiar, ne putem aştepta. În acest volum Diane, după ce a fost recrutată de E.S.C.U, are parte de antrenamente dure pentru a deveni mai puternică şi este trimisă în diverse misiuni de aceştia. Însă ajungând să înţeleagă cum se desfăşoară lucrurile aici şi cunoscând-o pe Eva, lidera grupului de rebeli, care pare că se limitează în a da ordine altora şi a le pune viaţa în pericol, fără a participa şi ea activ la ceva, fosta prinţesă e dezamăgită şi alege să rămână temporar la E.S.C.U, doar pentru a afla mai multe informaţii despre Subiecţi şi pentru a-şi clădi un plan de a ajunge la Alex şi de a-l face să plătească pentru toată durerea pe care i-a pricinuit-o atâţia ani şi toată umilinţa la care a supus-o. Însă ceea ce îşi doreşte ea nu e aşa de uşor de îndeplinit, prinţul pare intangibil şi imposibil de luat prin surprindere, mereu pregătit să contraatace şi să o distrugă pe Diane şi pe oricine se află în preajma ei.

„Vânătoarea” mi s-a părut o continuare bună, interesantă, dar mi-a dat senzaţia că ar fi mai mult o punte de legătură între primul şi ultimul volum (pentru că am înţeles că va fi trilogie „Ultimul avanpost”). E ca un pod pe care cititorul îl parcurge şi pe care are parte de diverse întâmplări antrenante, dar nu pot spune că acţiunea a fost atât de intensă şi de bună ca în prima carte, care într-adevăr a fost uluitoare. Cu toate acestea, am fost „furată” de paginile scrise de Lavinia şi ţinută captivă în lumea ei pe parcursul orelor dedicate lecturii cărţii, pentru că autoarea are acest talent magnific de a te răpi din monotonia cotidiană şi de a te arunca direct în joc alături de personajele ei. 

Aflăm anumite informaţii noi despre Subiecţi, despre misiunea celor de la E.S.C.U, dar cam atât. Nu ştiu dacă tot ce s-a întâmplat a clădit o bază solidă pentru o schimbare zguduitoare în societate, sau o viitoare revoluţie, care ar fi şi scopul final, nu? Diane pare focusată doar pe Alex, scopul ei e mânat mai mult de furia interioară, e interesată strict de eliminarea celui mai mare rău de care a avut ea vreodată parte. Însă nu ştiu dacă uciderea acestuia ar pune capăt suferinţelor tuturor, pentru că în spatele lui sunt atâţia, el e doar un păianjen dibace care şi-a construit o uriaşă pânză cu care să îi surpime pe oamenii pe care îi conduce. Iar această plasă e mânuită cred prin mulţi alţii care îl ajută să îşi îndeplinească scopul şi planurile malefice. E o adevărată reţea malefică.

Evoluţia Dianei a fost destul de evidentă şi plăcut de observat încă cu primul volum. Chiar dacă nu e genul de personaj care să se lipească de cititor foarte uşor, datorită felului ei de a fi, ca un arici, am apreciat-o pentru că autoarea a ales să o construiască într-un mod realist şi nu a menajat-o nicio clipă. Nu s-a străduit să o facă plăcută pentru audienţă, în schimb a reuşit să dea viaţă unui personaj rotund, care se schimbă, se luptă cu cei din jur şi cu ea însăşi. Momentan e condusă doar de un ţel arzător, cel de a se răzbuna pe prinţul Alex, cel care s-a jucat cu viaţa ei atâţia ani şi a manevrat-o ca pe o marionetă fără coloană vertebrală. Această ură, întemeiată de altfel, pe care o simte faţă de el, o face însă uneori să fie neatentă, să greşească, să se încreadă în persoanele nepotrivite care o vor trăda când nici nu se aşteaptă. Dacă veţi citi, veţi observa că Diane nu are mai niciodată un plan concret în minte după care acţionează, ea e doar purtată de val şi speculează anumite momente sau mâini intinse de ajutor care i se oferă când are nevoie de ele. 

În ceea ce îl priveşte pe prinţ, el e un personaj plat care nu se mişcă prea mult din zona lui de confort; ştiam deja din primul volum că e crud, răzbunător, inteligent, malefic, ceea ce ni se confirmă şi în „Vânătoarea”. La fel am observat că, deşi mai deviază de la planul de a o elimina pe Diane, în final ajunge în aceeaşi situaţie iniţială în ceea ce o priveşte, care nu a mers prea bine nici prima dată, şi nu ştiu de ce ar avea el impresia că acum s-ar schimba ceva. Nu o să spun mai multe ca să nu vă dezvălui lucruri.

Am avut o problemă cu pseudo-relaţia dintre Diane şi fostul ei gardian, actual rebel, Dan, şi în primul volum, şi nu mi s-a schimbat nici acum părerea în ceea ce îi priveşte pe ei doi, ca un tot unitar. Am apreciat atunci faptul că Lavinia nu pune accent pe acţiune şi nu pe partea romantică, dar aş fi preferat acum ori să solidifice legătura dintre cei doi, să îi dea oarecum o formă, să aibă o logică, ori să o elimine definitiv. Dan e acelaşi, nu poate ieşi din cochilia lui în care îşi ascunde adevărata fire, e destul de rece şi indiferent cu Diane iar apropierea lor din „Vânătoarea” mi s-a părut una strict sexuală, grăbită, la fel cum a fost mereu, nimic nou, nimic schimbat. Sincer, nu pot înţelege cum tânăra simte ceva pentru el şi de ce, de fapt, nici nu ştiu dacă sentimentele ei trec dincolo de o atracţie fizică, pentru că nu e consecventă nici ea, o fură uneori peisajul şi îi atrage atenţia şi alt bărbat, ceea ce acordă şi mai multă superficialitate apropierilor ei cu Dan. Nu mă înţelegeţi greşit, nu o condamn pe Diane, pentru că nu are nicio bază solidă în ceea ce îl priveşte pe soldat, dar aş vrea să pună cumva piciorul în prag şi să se respecte mai mult. Ce e între ei e un fel de „Du-te-ncolo, vino-ncoace, lasă-mă dar nu-mi da pace”, te bulversează total.

Cartea se concluzionează într-o modalitate brutală şi crudă, sângeroasă şi complet neaşteptată. Apar trădători care vă vor zgudui pentru că nu te-ai fi gândit niciodată la ei că ar fi capabili de asta, lucrurile par că o iau pe o pantă descendentă, periculoasă, nimic nu mai pare sigur.. Cred că aşteptarea ultimului volum va fi una dureroasă, pentru că sunt extrem de curioasă cum se va încheia una dintre poveştile care încă a rămas printre preferatele mele!

P.S. Voiam să vă spun, celor care nu ştiţi, că scriitoarea Lavinia Călina are şi un cont de Youtube unde postează clipuleţe în care ne vorbeşte într-un mod savuros, amuzant şi entuziast de cărţi – ale ei şi ale altora. O găsiţi AICI, eu sunt captivată de ea şi de modul în care îşi comunică pasiunea pentru cărţi!

Recenzia primului volum:

Vânătoarea a început! „Vânătoarea”(Ultimul avanpost #2) de Lavinia Călina – Recenzie

Krisz 1

Read More

Cartea a apărut la Editura Leda şi o puteţi comanda de AICI

Şi poate veni un moment de cotitură în viaţa cuiva în care are de făcut o decizie monumentală, în care indiferent ce alege, cineva va suferi, va răni persoane sau îl va pune în pericol, iar din inima sa îşi va pierde o bucăţică oricum, deoarece căile de mijloc nu există aici. Oricât de corect a fost mereu şi a încercat să facă numai ce e bine, acum lucrurile se vor schimba şi va trebui să se decidă dintre două rele, pe care o urmează. Iar când vine vorba de soarta unei întregi naţiuni care stă în mâinile tale, alegerea pe care trebuie să o iei e infinit mai dureroasă şi mai importantă. Eve din trilogia omonimă scrisă de Anna Carey a ajuns în acel punct în care are două variante în faţă, două drumuri, dar ambele negre, fără căi de mijloc, şi indiferent pe care dintre ele va păşi mai departe, trebuie să o facă cu mult curaj şi să fie conştientă că în final e mai mult decât posibil să iasă cu inima zdrobită..asta în cazul în care va supravieţui.

Fiind primul roman distopic pe care l-am citit, întotdeauna am avut o legătură specială cu el, a reuşit să mi se cuibărească în suflet şi poate de multe ori am fost indulgentă şi am trecut cu vederea peste fisurile şi micile greşeli. Iniţial, „Eve” mi s-a părut un roman de stare, menit mai mult să impresioneze cititorii prin imagini de-a dreptul dezolante şi dure, decât să îl ţină lipit de carte prin acţiunea complexă şi complicată. Iar pe mine asta m-a atras la el, fiind mai interesată de ceea ce îmi transmit cuvintele întipărite pe hârtie, dacă au un impact asupra sufletului meu, decât de cât de pline de adrenalină ar fi ele. În acest ultimul volum s-a renunţat oarecum la trăiri, la emoţie, şi s-a pus accentul pe acţiune.

Nu am nimic împotriva acestea schimbări, însă am avut adesea senzaţia că datorită ritmului accelerat, datorită atâtor lucruri care se petrec destul de repede şi într-un interval scurt, nu am putut medita la anumite răsturnări de situaţie, nu am avut timp să le analizez, şi asta e mare păcat. Mai ales că au fost unele momente de-a dreptul triste şi care puteau cu uşurinţă smulge o mică bucăţică din sufletul cititorului, şi a-l apropia mai mult de poveste, integra în ea. Vorbesc în mod special de un fragment în care Eve a acţionat cu sânge rece şi fără prea multe remuşcări, extrem de rapid, de fulgerător. Nici nu am avut timp să îmi trag răsuflarea, să asimilez ce tocmai s-a întâmplat, că s-a şi trecut iar la fuga mai departe prin naraţiune. A fost şi o bucată de roman la început de umplutură, din care se mai putea tăia, tocmai pentru a se exploata mai mult aceste întâmplări esenţiale.

Ceea ce nu mi-a plăcut e că dacă eroina a avut tot felul de încercări şi obstacole în trecut la îndeplinirea unor obiective sau în drumul ei, în calea dezvoltării, maturizării, acum căile parcă i-au fost bătătorite în mare parte din timp (cu excepţia unor momente în care lucrurile evident nu au ieşit cum credea şi a fost luată de valul haosului). Parcă tot Universul a conspirat alături de ea şi a ajutat-o la îndeplinirea „menirii” ei, de fiecare dată când avea nevoie de un sprijin se ivea la ţanc persoana potrivită. Asta a furat romanului o parte din nota de realism ce se dorea probabil să o aibă, parcă se simte o stângăcie a autoarei în a da credibilitate tuturor întâmplărilor şi cursului pe care acţiunea îl ia. 

Nu aş vrea să continui recenzia fără să nu spun câteva lucruri despre relaţia ei cu unele personaje secundare, iar aici vorbesc de Charles. El nu mi-a atras atenţia în mod special în volumul doi, dar acum pur şi simplu m-a cucerit prin felul lui de a fi şi prin tot sprijinul care i-l acordă ei. E educat, finuţ, sensibil, loial, curajos, dispus să îşi pună viaţa în pericol în orice moment pentru cea pe care o iubeşte, fără să primească absolut nimic în schimb, nici cea mai mică apreciere. Are într-adevăr un suflet minunat şi un caracter deosebit, merită tot respectul şi consideraţia. Şi Eve a atât de egoistă, de rece, se comportă de parcă tot ce face el i se cuvine, nu se străduieşte să îl vadă măcar ca pe un prieten, să îi fie recunoscătoare puţin. Nu o să mai menţionez că ia multe decizii eronate şi impulsive, fără să se gândească la consecinţele lor, iar adesea e atât de schimbătoare încât poate irita şi cel mai calm om de pe pământ. Charles cu siguranţă e unul dintre cele mai remarcabile personaje, este preferatul meu din trilogie, iar rolul lui în poveste este unul absolut definitoriu, deoarece eroina nu ar fi reuşit nimic la final dacă el nu ar fi fost acolo.

Pe tot parcursul acţiunii am avut impresia că autoarea a ales să se abată de la regulile nescrise ale romanelor din ultimii ani, care urmează un anumit tipar, oricât ar încerca scriitoarele să adauge şi note de originalitate şi elemente care să atragă atenţia cititorilor. Am crezut că Anna Carey îşi doreşte să iasă din mulţime cumva, că are curajul să termine trilogia într-un anumit mod care ar fi deranjat pe mulţi, sunt convinsă, dar ar fi reuşit să contureze astfel o poveste mai specială şi reală. La final, datorită unei întorsături de situaţie la 180 de grade, ni se va dovedi că autoarea a ales calea mai confortabilă până la urmă, cea în care cel puţin nu va fi linşată de gloata de fani furioşi. Nu pot să spun că pe mine m-a deranjat în vreun fel acea schimbare, pentru că eram sigură că aşa se va întâmpla până la urmă, doar aşteptam momentul în care mi se va confirma că ce bănuiam este adevărat. Vedeţi voi, de-a lungul lecturii volumelor din serie de multe ori am avut dubii şi mi-am dat seama de unele lucruri importante, de dezvăluiri şocante, deci nu pot spune că povestea a fost una extrem de surprinzătoare pentru mine, dar asta nu m-a împiedicat să o citesc cu drag.

Că tot vă vorbeam de final, ceea ce m-a deranjat extrem de mult, şi mi-a şi adus umbra cea mai mare de dezamăgire, este că acesta a fost lăsat extrem de deschis. Nu am nimic împotriva acestor încheieri, din contră, adesea le apreciez pentru că dau oportunitatea cititorilor de a-şi scoate imaginaţia prăfuită din cufăr şi să o pună la treabă, au şansa să îşi contureze în minte viitorul personajelor şi al poveştii. Dar aici mi s-a părut mult prea în aer lăsat totul, scriitoarea nu ne dă mari indicii despre ce s-ar putea întâmpla de acum, dacă schimbarea intervenită e una prielnică, dacă de acum lucrurile vor lua un curs normal, firesc, sau vor ajunge tot la haosul şi dezastrul din trecut.

Indiferent de erorile pe care de data aceasta nu le-am mai putut trece cu vederea,  trilogia „Eve” este una care porneşte de la o idee extrem de bună şi care merită citită. E drept că multe lucruri puteau fi exploatate mai bine, dar vă recomand cărţile. 

Plin de adrenalină, răsturnări de situaţie, pregătiţi-vă să o însoţiţi pe Eve în fuga ei spre deznodământul poveştii. Mai ales dacă sunteţi fani "acţiune multă şi romantism mai puţin", cu siguranţă cartea vă va ţine în priză pe parcurs şi lipiţi de ea, iar la sfârşit veţi fi mulţumiţi de lectura ei.

Recenzia primelor două volume:

*recenzie scrisă mai demult, repostată cu ocazia apariţiei volumului în limba română

Cât de departe ai merge atunci când nu mai ai nimic de pierdut?. „Răzvrătirea”(Eve #3) de Anna Carey - Recenzie

Krisz 17

Read More

Cartea poate fi comandată de la librăria online Books Express, de AICI

Premisa de la care romanul de debut al autoarei Victoria Aveyard a luat naștere este una cu adevărat intrigantă și de apreciat: o lume împărțită în două, o lume nefirească, construită în funcție de culoarea sângelui. Cei cu sânge roșu, Reds, sunt oamenii comuni, banali, care trăiesc în sărăcie în satele mizere, au slujbele cele mai grele, iar mare parte din ei sunt trimiși la război, la moarte sigură. De cealaltă parte avem elita, aristocrații, cei de la conducere, care au o viață minunată, se bucură de lux, extravaganță, iar aceștia sunt  cei cu sânge argintiu, The Silvers. Cei din urmă, pe lângă confortul de care se bucură, sunt și ca niște zei coborâți pe pământ, deoarece au anumite abilități supranaturale: pot controla focul, apa și celelalte elemente, mișca obiecte cu puterea minții, supune pe cei din jur după voia lor, și tot felul de alte puteri.

Mare Barrow e, aparent, o fată cu sânge roșu ca oarecare: nu dispune de vreun talent care să îi asigure o slujbă cât de cât decentă, nu a obținut rezultate bune la școală, iar singura ei îndemânare e aceea de a șterpeli cu rapiditate lucruri de la cei din jur, pentru a le aduce familiei ei înfometate și sărace. Ca și frații ei, destinul ei părea unul clar stabilit: va ajunge pe front, unde nu va supraviețui prea mult. Însă anumite circumstanțe neobișnuite o rup din realitatea ei cruntă și o aduc într-una și mai terifiantă, într-un loc în care pericolele o pândesc la orice pas, toți din jur îi vor răul, nu poate avea încredere în nimeni.. la curtea regelui. Deoarece acesta ia cunoștință de o anumită abilitate extraordinară a lui Mare de a controla electricitatea, pe care nici ea nu știa că o posedă, lucru nefiresc, deoarece ea are sânge roșu, aceasta e obligată să trăiască printre cei pe care i-a detestat din tot sufletul toată viața, cei cu sânge argintiu, să se prefacă că e unul dintre ei. Va fi prinsă între doi prinți fermecători, intrigi, dar și o revoluție care se pregătește din umbră și căreia i se alătură și ea, pentru a demola în sfârșit acest sistem nedrept și odios. Însă cei din jur nu sunt așa cum par, linia dintre loialitate și trădare e foarte fragilă, iar o mulțime de evenimente neprevăzute și întorsături de situație îi vor periclita orice urmă firavă de echilibru ar putea ea dobândi.

Observ în ultima vreme un fenomen în ceea ce mă privește: cărțile populare, pe care cei din jur le ovaționează și de care se îndrăgostesc de la primele pagini, pe mine nu mă conving deloc, din contră. Am ajuns să încep temătoare un titlu nou, dacă acesta se află pe buzele tuturor. ”Red Queen” nu e un volum aflat pe val la noi, nu deocamdată, cel puțin, pentru că urmează să fie tradus la editura Nemira, dar afară a avut parte de o promovare în masă, de o primire entuziastă din partea cititorilor și a bloggerilor, una cu floricele, aplauze, confetti și ce mai vreți voi. Ei, în ceea ce mă privește pe mine, cartea nu a reușit să aibă acces în inima mea; a rămas undeva la ușă.

Deși în ultima vreme devenisem mai cerebrală și responsabilă, de data aceasta nu m-am putut abține și am fost luată de val, de frumusețea copertei, de descrierea cărții și de cei care îmi promiteau o lectură fabuloasă. M-am fript, ce e drept, iar asta îmi va fi învățătură de minte pe viitor. Aș dori să încep prin a spune că nu știu în ce gen poate fi încadrată această carte, e greu de inclus într-o anumită categorie. Mare parte din acțiune am avut senzația că citesc un fantasy și atât, dar apoi mai sunt celelalte elemente care tind să mă ducă cu gândul la o distopie. Cu toate acestea, lumea aceasta din ”Red Queen” e foarte slab conturată, încât ajungi la finalul primului volum fără să ai mare habar despre ea: de ce a ajuns în acest mod, cum s-a petrecut asta (de unde provin puterile celor cu sânge argintiu, au avut loc niște mutații?), de la cine a pornit războiul, între cine și cine e, și care e rostul lui.. și alte întrebări se îngrămădesc pe o listă uriașă. Se fac anumite referiri la un trecut îndepărtat, așa cum se întâmplă de obicei în distopii, dar totul e foarte slab construit. Baza pe care Victoria Aveyard a pus-o pentru lumea ei e mai șubredă ca un foc de paie, e ca și casa pe care o construiesc cei trei purceluși și pe care vine lupul cel rău (în acest caz, cititorul circumspect, care totuși își pune anumite probleme, disecă anumite lucruri, nu acceptă cu lingurița tot ce îi bagă pe gât autorul) și i-o clatină imediat. Deci această incapacitate a scriitoarei de a-și clădi acțiunea pe o bază credibilă e un prim minus al cărții.

Nici la capitolul originalitate nu pot excelează această poveste, am avut constant senzația că elementele componente ale altor cărți fantasy și distopii au fost amestecate, iar apoi au fost selectate anumite piese care i-au convenit autoarei și pe care a încercat să le unească, să le omogenizeze într-un nou tablou, care a ieșit distorsionat. În afară de ideea genială a celor cu sânge roșu și a celor cu sânge argintiu, și a diferențelor dintre ei, oricât de mult s-ar fi străduit, multe similarități cu alte povești sunt vizibile, deranjante, bat la ochi fără să vrei. Ca să nu mai spun că, din nefericire, ”Red Queen” abundă de clișee, ceea ce e foarte trist și frustrant și mă face să mă frământ, să mă gândesc unde au văzut ceilalți măreție când eu m-am lovit doar de platitudine. Am observat pe net că majoritatea celor din străinătate au fost grav avariați de întorsătura de situație de la final, au rămas răvășiți, nu se așteptau. Pentru mine a fost de la început mai evident ca o gorilă dansând samba în centrul orașului cine e antagonistul și pe ce drum merge totul, care va fi deznodământul. Era clar, simplu, nu m-a surprins absolut nimic din ce s-a întâmplat, și credeți-mă că nu trebuie să fiți Sherlock Holmes sau Hercule Poirot ca să vă dați seama cu ușurință de turnura pe care evenimentele o să o ia.

Personajele nu au o personalitate a lor, nu sunt acel tip care îți rămâne în minte, nu sunt memorabile. Sunt..cum să le spun.. oameni ficționali de carton. Mare Barrow e un narator necredibil în mare parte din poveste, ceea ce nu pot spune că m-a deranjat neapărat. Am apreciat faptul că nu e perfectă, nicidecum, are și ea o parte a ei malițioasă, duplicitară, asta i-a mai dat o boare de umanitate. Însă relațiile pe care ea le construiește cu cei din jur nu sunt foarte puternice, par superficiale, nu sunt bine închegate. Nu am simțit vreo clipă că se nasc sentimente între ea și vreunul din cei doi prinți, Maven sau Cal, deși e evident că autoarea a vrut să includă neapărat și triunghiul amoros. Mi s-au părut mult mai interesante anumite personaje secundare, a căror substrat mi-aș fi dorit să fie mai exploatat.

Deși eram convinsă că voi iubi ”Red Queen” de Victoria Aveyard, și mi-am și dori din tot sufletul să fie așa, pentru mine rețeta folosită de autoare nu a funcționat iar ingredientele cărții nu m-au convins. Dar asta nu înseamnă că vă îndemn să nu îi acordați o șansă, dacă aveți ocazia să o citiți, deoarece fiecare percepe altfel fiecare poveste, o filtrează prin filtrul propriei conștiințe, propriilor așteptări.

Carte primită pentru recenzie de la librăria online Books Express.

Puterea e un joc periculos. ”Red Queen” de Victoria Aveyard - Recenzie

Krisz 4

Read More

Cartea a apărut la Editura Trei şi o puteţi comanda de AICI

Să fii regină poate părea cândva o binecuvântare, onoarea, confortul şi respectul de care beneficiau conducătoarele din trecut făceau să pălească orice încercări şi probleme care se puteau ivi. Să fii regină într-un viitor distopic se pare că e cel mai mare blestem, soarta îţi e petcetluită, viitorul e întunecos, iar asta ne dovedeşte autoarea Erika Johansen în volumul ei de debut, „Regina adevărată”.

Kelsea Raleigh a trăit în umbră, ascunsă de ochii celor din jur, până în momentul în care îndeplineşte 19 ani. Din acea clipă, ea este nevoită să îşi lase în urmă părinţii adoptivi, care au vegheat la protecţia şi educaţia ei, să îşi ia la revedere de la pădurea ei dragă, de la căsuţa în care a locuit şi de la biblioteca care a purtat-o în atâtea locuri şi i-a făcut mai palpitantă viaţa atât de îngrădită.. Trebuie să o lase în urmă pe Kelsea, fetiţa, şi să îşi ia în mâini destinul şi titlul de regină care i se cuvine.

Însă oricâţi ani de instruire ar fi făcut, nimic nu o putea pregăti cu adevărat pentru ce o aşteaptă: domnia unui regat destrămat dintr-un viitor distopic, în care oamenii trăiesc ca în Evul Mediu, un timp în care lumea în loc să evolueze, a regresat, după un cataclism numit Trecere. Ţinutul ei, Tearling, e decimat de nedreptăţi şi teroare, de durere şi sărăcie, e plin de duşmani care plătesc asasini profesionişti pentru a o elimina. În plus, o regină malefică, Regina Roşie, o vrăjitoare ce domneşte de zeci de ani în Mortmesne, deţine controlul şi asupreşte toate celelalte teritorii. Contrar aşteptărilor ei, se pare că moştenirea pe care o primeşte tânăra nu seamănă deloc cu ce îşi imagina şi este izbită din plin de furtuna şi toate dificultăţile care o aşteaptă, dar mai ales de pericolele care o pândesc la tot pasul.

Kelsea trebuie să repare toate greşelile făcute de mama ei, să ţină pasul cu avalanşa de informaţii pe care le află, deloc plăcute, să câştige încrederea şi respectul membrilor gărzii ei, circumspecţi că va avea sorţi de izbândă, dar mai ales, al poporului, însă pentru a reuşi să facă ceva din toate acestea trebuie, mai înainte de toate, să reuşească să rămână în viaţă cât mai mult.

Cartea aceasta nu a fost primită în mod foarte ospitalier la noi în ţară, ţin minte că primele reacţii ale cititorilor, după ce au descoperit povestea, nu au fost cele mai bune şi drăguţe. Tot valul acesta de negativism îndreptat asupra ei recunosc că mi-a mai tăiat din elan şi entuziasm şi am început volumul cu inima oarecum îndoită, sceptică, nesigură că ce voi găsi în ea va fi pe placul meu. Cred că tot răul, ca să spun aşa, a fost înspre bine, deoarece astfel am reuşit să fiu, în final, extrem de încântată de poveste, de personaje, să mă ia prin total prin surprindere ce am descoperit ascuns în filele cărţii.

Dacă ar fi să definesc „Regina Adevărată” de Erika Johansen în două cuvinte, ele ar fi: diferită şi îndrăzneaţă. De ce spun asta? Pentru că autoarea s-a îndepărtat de tiparele posibile care aparţin atât distopiilor cât şi cărţilor fantasy (fiindcă există strecurate şi elemente supranaturale) a construit personajele într-un manieră nouă, originală, şi şi-a îndreptat armele în direcţii nebănuite. A avut curajul şi intuiţia grozavă să străbată tărâmuri neexploatate de alţii până acum şi, în plus, să le cucerească. Cu toate acestea, cred că lumea ei putea fi mai atent construită, deoarece este destul de înceţoşată povestea despre Trecere, ce a generat aceste modificări care au dus la traiul lipsit de tehnologie, ca în Evul Mediu, de ce anumite elemente din trecut, din lumea noastră, sunt atât de adânc ancorate în memoria colectivă şi alte detalii. Am speranţa că acest lucru se va remedia pe viitor şi voi descoperi mai multe în celelalte volume.

Total neaşteptat, personajul principal feminin nu este unul previzibil şi decupat din acele şabloane uzate şi super uzate la care scriitorii apelează de obicei. Kelsea nu e frumoasă, ci banală, nu e extraordinară, ci o fată normală, care are propriile temeri şi defecte, nu ştie totul, dar are o capacitate uimitoare de a recupera toate informaţiile care i-au fost ascunse până acum, şi îi erau total necunoscute. Cu toate că mulţi s-au plâns de lipsa ei de pregătire, consider că tocmai acest fapt a pus baza la transformarea ei evidentă, la evoluţia pe care o simţim la persoana ei, una vibrantă şi clară. Cu fiecare nouă încercare pe care o are de trecut, fiecare ameninţare care o zdruncină, vedem clar că se conturează o regină curajoasă, puternică, din tânăra ce până atunci trăise doar cu nasul în cărţi. E hotărâtă nu doar să facă schimbări, ci să fie chiar ea schimbarea din regatul pe care îl va conduce.   

O apariţie cu adevărat spectaculoasă în acţiune o are Spectrul cu cele două incursiuni ale sale. El este o enigmă, nimeni nu îi cunoaşte adevărata identitate, e un  hoţ şi singurul care se joacă cu nervii Regentului după bunul plac, care l-a îngenunchiat vreodată. Kelsea este imediat vrăjită de acest tânăr fermecător şi independent, sarcastic şi intrigant, şi pe bună dreptate, dar el nu pare a-i răspunde cu acelaşi interes. Singura lui dorinţa e ca fata să devină regină, şi una bună. Apreciez alegerea Erikăi Johansen de a se detaşa iar de alte serii şi de a elimina complet din schemă o relaţie, un lucru atât de rar la cărţile de genul. Deşi eroina se gândeşte la Spectru uneori, latura amoroasă nu e prezentă, lipseşte, iar acest lucru nu m-a deranjat deloc, deoarece acest volum pune accent pe alte lucruri mai importante.

Am observat că autoarea a avut în primul volum anumite deficienţe în a zugrăvi antagoniştii „ca la carte”. Fiindcă iniţial am avut un contact indirect cu ei, prin intermediul caracterizării realizate de alţii sau prin simpla enumerare a faptelor lor, mai mult decât grăitoare, toate informaţiile prezentate pe marginea acestor personaje negative le-au pus într-o lumină puternică, maliţioasă, mi-au dat senzaţia unor prezenţe îngrozitoare, terifiante. Faima lor precede realitatea însă, deoarece atunci când i-am întâlnit cu adevărat, prin intermediul pasajelor narative din perspectiva lor, sau când le-am observat comportamentul, atât Regina Roşie, cât şi Regentul (unchiul lui Kelsea), deoarece despre ei e vorba, mi s-au părut lipsiţi de substanţă, realitatea a pălit în faţa imaginii din mintea mea şi a aşteptărilor pe care le aveam. Poate pentru că ezitările şi patimile reginei din Mortsmen nu mi s-au părut fondate, având în vedere atu-urile de care dispune, şi, mai ales, Regentul mi s-a părut doar o caricatură proastă şi neconvingătoare a ceea ce credeam că e un candidat fioros la tronul Tearlingului.

Înţeleg cum acest roman nu ar putea fi pe placul tuturor, datorită numărului destul de mare de pagini, care conţin uneori pasaje mai statice, mai puţin antrenante, sau a inovaţiilor pe care le conţine şi a faptului că se deplasează de la traiectoria cu care cititorii acestui gen sunt obişnuiţi. Dar vă rog să îi acordaţi o şansă, să descoperiţi singuri tot ce oferă, să acceptaţi să pătrundeţi în lumea lui. E posibil să fiţi total uimiţi de poveste, cum am păţit şi eu.
Dacă vă aşteptaţi să citiţi o distopie ca toate celelalte, care foloseşte acelaşi prototip utilizat până acum, acest lucru nu se va întâmpla. Iniţiativele curajoase la care apelează scriitoarea te pot cuceri sau dezamăgi, dacă nu eşti genul de persoană care iese uşor din zona sa de confort şi nu e deschis la noi propuneri din lumea ficţională, dar cu siguranţă nu te vor lăsa indiferent, asta vă garantez. 
Pentru mine totul a funcţionat minunat, aplaud creaţia Erikăi, ideile ei, personajele şi legăturile construite între acestea şi aştept cu mult entuziasm continuarea.

Carte primită pentru recenzie de la Editura Trei.

Regina a sosit! Trăiască Regina! "Regina Adevărată"(Regina Ţinutului Tearling #1) de Erika Johansen - Recenzie

Krisz 43

Read More

Cartea poate fi comandată de AICI, de la editura Trei.

Dacă ar fi să descriu într-un cuvânt omenirea, acela ar fi curiozitatea. De obicei, aș fi ales ceva total diferit, însă după ce am citit această carte, totul a părut logic și simplu. Fiecare avem curiozitatea ce ne mișcă, ne trezește, ne ispitește. Chiar dacă e diferită, e acolo și macină într-un mod ce te îndeamnă să afli, să cunoști, să întrezărești ce e dincolo, acolo, aici.

Curiozitatea devine de o complexitate ucigătoare tocmai la acele lucruri la care nu găsești un răspuns ușor și simplu. Tot ce putem face în asemenea situații e să alegem să ne satisfacem pofta de cunoaștere sau să ne scufundăm într-o uitare ce ne amorțește simțurile.

La această carte, am ales să îmi satisfac curiozitatea și nu regret.

Începutul mi-a plăcut atât de mult, că m-am simțit realmente în carte, auzind cu propriile mele urechi profeția, privind apocalipsa în ochi și simțindu-mă neputincioasă în fața a ceea ce va urma. Deoarece nu eram una dintre cei 12 Jucători. Mai tineri ca mine și mult mai pregătiți. Pregătiți de propriile seminții care au așteptat momentul ca jocul să înceapă, neștiind cine va fi cel care va juca cu adevărat.

Aceste seminții din care se trage fiecare jucător este baza omenirii, însă în jocul care urmează, doar un jucător va câștiga, doar o seminție va trăi. Astfel, când meteoriții, 12 la număr, au căzut din cer și a distrus, a  ucis o mulțime de oameni în urma lor, pentru jucători, nu a fost doar o tragedie, ci a fost chemarea spre  începutul sfârșitului. Un început la care toți cei 12 trebuie să fie prezenți, însă doar unul dintre ei va vedea sfârșitul.

Pot spune cu ușurință că e printre cărțile pe care le consider foarte bune. Iar motivele sunt cât se poate de simple, dar atât de bune.

În primul rând, felul de a scrie al autorilor este interesant și te captivează. Chiar dacă la început te sperie faptul că e povestită din perspectiva a 12 personaje, scriitorii au creat atât de bine pe fiecare dintre ei, încât cu ușurință faci diferența între fiecare în parte, chiar dacă, în fond, cu toții sunt niște jucători care au fost pregătiți de mici să lupte și să ucidă pentru a câștiga jocul final.  

În al doilea rând, personajele reprezintă pentru mine punctul forte ce m-a ajutat să mă atașez într-un mod incredibil de această carte. Sunt atât de asemănătoare și totuși atât de diferite. Deoarece fiecare în parte privește prin alți ochi acest joc și au o părere diferită, complexă iar tocmai acest lucru îi definește ca oameni. De fiecare în parte m-am atașat într-un mod diferit și am împărtășit sentimente aproape contradictorii câteodată, dar cu o însemnătate anume. Am iubit, am îndrăgit, am detestat, am înțeles, am compătimit, am simpatizat. Am râs și m-am îngrozit. Am admirat și m-am speriat... De puterea  lor, cruzimea lor, dar cel mai mult, determinarea de câștiga, chiar dacă nu au ales aceeași cale. Fiecare personaj poate fi descris frumos și complex, însă poate fi asociat unui singur cuvânt pentru a arăta caracterul puternic. De aceea am ales să spun câteva cuvinte despre fiecare cu speranța să nu divulg prea multe, dar cu dorința de a nu trece cu vederea peste anumite personaje, atât de dragi mie, dar cu care, în următorul volum, nu ne vom întâlni. Marcus – un luptător neînfricat, frate cu moartea, Chiyoko – înțeleaptă și cu un suflet tânăr, Sarah – îndrăgostita neinițiată, Alice – o persoană puternică, crudă și cu o onoare de necontestat, Aisling – o căutătoare a adevărului, Baitsakhan – un sălbatic amuzant de sângeros, Jago – o contradicție între trup, minte și suflet, An Liu – un suflet distrus cu o speranță efemeră, Shari -  o leoaică blândă, dar totodată de o ferocitate incredibilă, Kala – o vicleană fără suflet, Maccabee – un bogătaș lesne, dar stăpân pe propriile abilități, Hilal – un pacifist aparte.

Cu ajutorul părerilor lor despre joc, perspectiva fiecăruia de a privi și a înțelege însemnătatea jocului, ne ajută pe noi, cititorii, să ne facem o idee mai amplă despre povestea în sine și să tragem anumite concluzii, puține la număr, despre ceea ce va urma și ce vor păți în continuare personajele.

Atât povestea, cât și acțiunea este al treilea motiv pentru care este o carte bună. Ideea unui joc care este împărțit în trei runde, cu o miză extraordinar de mare, ce pune în primejdie supraviețuirea omenirii, un joc în care cei mai antrenați luptători vor răni, vor ucide, însă doar unul va câștiga, un joc ce a fost creat de zei sau extratereștrii, cu nume diferite, dar cu aceeași putere divină...  este o idee cât se poate de originală. Mi-a plăcut enorm și felul cum s-a combinat cu acțiunea în sine: alertă, astfel nu ai cum să te plictisești. În fiecare capitol este ceva nou, fascinant, dar în același timp aștepți cu nerăbdare să îl citești pe următorul.

Sfârșitul poate fi puțin previzibil, dar nu în totalitate. Chiar dacă unele lucruri le-am ghicit, am fost șocată că într-adevăr este adevărat ceea ce se întâmplă. Sunt multe pierderi, atât a vieților unor personaje, cât și schimbări majore a personalității altora. Schimbări ce poate determina o întorsătură majoră a jocului final.

O distopie de proporții ce te va face să privești până în străfundurile cărții pentru a afla, pentru a cunoaște adevărul. Deviza ”nu cerceta, doar crede” nu se aplică. Deoarece nu vei vrea doar să te lași dus de val, ci vei lupta alături de cele 12 personaje pentru a câștiga și a înțelege complexitatea informațiilor ce are ca bază lumea în care trăim și care cândva va fi distrusă. Jocul este real, jocul a început. Ce va fi, va fi.

Carte primită pentru recenzie de la Editura TREI.

Ce va fi, va fi. "ENDGAME. Jocul Final: Convocarea" de James Frey si Nils Johnson-Shelton - Recenzie

Alexya 1

Read More

Cartea a apărut la Editura Leda şi o puteţi comanda de AICI

A fost odată ca niciodată, o frumoasă și timidă tânără, care și-a dorit mult să fie o prințesă, și a reușit prin finețea și felul ei calm de a fi să cucerească inima prințului, astfel trăind fericiți până la adânci bătrâneți, în pace și armonie. Stați puțin. Doar nu credeați asta, nu? Am încurcat cartea cu un basm perfect și exagerat de romantic. Deci, să o iau de la capăt.

Va fi o dată ca niciodată, într-un viitor distopic, o superbă și hotărâtă tânără, care nu vrea sub nicio formă să plece de acasă, ca să cucerească niciun prinț, un străin pe care deja nu îl suferă, deși nici nu îl cunoaște. La televizor, acesta pare absent, indiferent, o statuie de ceară inexpresivă și plictisitoare, și America Singer, eroina noastră, nu îl suportă și îl ironizează adesea în sinea ei. Trăind într-o lume în care monarhia conduce, iar oamenii sunt împărțiți în 8 caste, ea adesea îi judecă pe conducătorii ei, deoarece sunt interesați doar de binele lor, și nu le pasă de cei din castele inferioare, care mor de foame.

Ea e mai mult decât fericită cum e, chit că familia nu e bogată, din contră, și toți sunt niște simpli artiști. Motivul bucuriei ei este Aspen, și nu vrea să renunțe la iubirea ei cu acest tânăr modest, aparținând unei caste inferioare ei, dar muncitor și iubitor, care deși nu îi poate oferi condiția socială și viața extraordinară pe care prințul i-o poate da, o completează sufletește, se simte protejată în preajma lui și capabilă să facă orice sacrificiu pentru a fi împreună. E prințesa inimii lui și asta e tot ce are nevoie.

Împinsă de la spate de familia ei, cu o condiție materială șubredă, America acceptă să se înscrie în competiția pentru inima prințului Maxon, cu gândul că oricum nu va fi aleasă, și va face tot ce îi stă în putere ca să nu aibă nicio șansă. Evident va fi selectată să facă parte din grupul de 35 de tinere care vor fie o coroană, și sunt dispuse să facă orice ca să o obțină, fie iubirea prințului. 

Îl cunoaşte pe Maxon şi încep să aibă încredere unul în celălalt. Chimia dintre ei e evidentă, și cât de bine se completează. O frumoasă prietenie se naște între ei imediat. Prietenie care e posibil să fie încet, încet împodobită cu sentimente mai curate, mai sincere, mai frumoase.. Prințul va avea de făcut o alegere acum.. cine va fi aleasa inima lui, capabilă să conducă împreună un regat zdruncinat constant de revolte, de pericol, de atacuri? Dar și America va trebui să ia o decizie importantă: s-a răzgândit, şi acum vrea să fie Prințesa din Illéa.. dar mai ales, dacă și-a schimbat părerea în ceea ce îl privește pe Maxon, și vrea acum cu adevărat să fie alături de el pentru totdeauna..sau a rămas cu gândul la prima ei iubire, Aspen.

Ca și ”Spulberă-mă”, ”Alegerea” a fost o surpriză minunată, și deși nu au mare lucru în comun, au ajuns să fie unele dintre cele mai dragi romane distopice ale mele. Am simțit, pe măsură ce citeam, că această carte a fost scrisă pentru sufletul meu, am fost, acolo, alături de personaje, m-am luptat cu aceleași trăiri, emoții, bucurii, ca și ele, am purtat acele rochii grandioase, superbe, și am luat parte la cinele și activitățile lor interesante. Totul a fost uimitor..felul personajelor de a fi, cât de bine sunt conturate, încât pe parcurs reușești să cunoști chiar și unele fete din competiție, să le individualizezi..Fiecare sunt diferite, au personalități aparte, și văd lucrurile altfel. Dacă vă așteptați doar la niște tinere sclifosite și rele, capabile să se păruiască sau să își pună bețe în roate una alteia, vă înșelați. Există, desigur, unele nesuferite, poate puțin malefice, că nimic nu e perfect, dar în mare, sunt educate, prietenoase, se ajută între ele, ceea ce mi s-a părut uimitor..faptul că competiția nu a reușit să le fure mințile, felul de a fi, demnitatea.

Referitor la lumea aceasta distopică..e prima în care mi-aș dori cu adevărat să trăiesc. Mi se pare nedrept că nu am și eu șansa să concurez pentru dragostea lui Maxon, de care m-am îndrăgostit imediat, pentru că e incredibil de drăguț și special. Poate ideea cu castele e ușor nedreaptă, și cei din castele inferioare au o mulțime de muncă, se spetesc, iar pentru ceilalți e totul mult mai ușor și frumos, dar așa e și în zilele noastre, dacă stăm să ne gândim. Cineva cu o stea norocoasă în frunte și care se naște într-o familie bogată, mereu îi va fi mai ușor, și viața lui va fi mai ușoară, pe când cineva modest va trebui să muncească mult pentru a-i fi mai bine.

În sfârșit am ajuns la partea mea preferată, personajele! Serios, m-a impresionat foarte tare felul lor de a fi e aparte, şi îți rămân în minte mult timp după ce ai citit cartea, și, mai ales, în inimă. Cel mai mult m-au captivat interacțiunile dintre America și Maxon, sunt fermecători împreună, se potrivesc atât de bine. Așteptam cu nerăbdare întâlnirile lor, și mereu rămâneam cu un zâmbet tâmp pe față datorită lor, și cu fluturi în stomac. Totul între el a decurs așa firesc, deloc forțat, așa natural. Am simțit emoția lor, trăirile, nesiguranța, sentimentele care se schimbau progresiv. Sincer, nu am mai întâlnit până acum două personaje care să se completeze atât de bine, care să se înțeleagă din priviri, care să fie parcă meniți unul pentru celălalt. Ar fi un cuplu ideal, perfect!

Maxon e.. un prinţ în adevăratul sens al cuvântului. Nu doar că emană educaţie, rafinament, diplomaţie, dar are un suflet minunat. Comoara lui nu constă doar în tot luxul şi bunurile pe care le deţine, ci în ce are în interior. Mă așteptam, nu știu, având în vedere că are lumea la picioarele lui, să fie un plod răsfățat, arogant, care să trateze fetele cu superioritate și ironie. E uman, are calităţi şi slăbiciuni, îndoieli şi frământări. Oh, my heart goes tum-tum-tum when I speak about him. O să-l iubiţi, pe scurt. Tipul e incredibil, ca şi America.

America Singer..Prima mea impresie a fost:  ăsta da nume! Parcă e numele unei super eroine, nu? O, Doamne, ce vă pot spune eu despre America? Decât că o admir din toată inima și mi-aș dori să fiu ca ea. E sinceră, directă, neînfricată, ironică, amuzantă, capabilă să facă față la orice. E talentată și frumoasă, își ajută familia, și ar face orice pentru ei. Asta e, dragii mei, ce caut eu la un personaj principal feminin! Personalitate! Ambiţie, curaj. Să fie mereu în stare să îşi spună of-urile şi gândurile, să combată orice bărbat fără nicio problemă, chit că e un nimeni sau un Prinţ. Să se respecte la justa ei valoare, să nu se lase călcată în picioare, niciodată. Să iasă în evidenţă, să aibă un caracter puternic. Iar America are din plin de toate.

Mi-a plăcut tot la cartea aceasta, de la primul până la ultimul cuvânt. Fiecare replică, fiecare senzaţie, fiecare moment. Mi-au plăcut stilul de a scrie a scriitoarei, personajele (aproape toate!), intriga, acțiunea, descrierile, sentimentele transmise cititorului. Am fost într-o reverie totală cât am citit "Alegerea", şi absorbită de tot ce se întâmpla.  Îmi doresc deja să o recitesc, mi s-a făcut un dor incredibil de Maxon și de America.

O poveste superbă, în care nimic nu e ceea ce pare, în care competiția uneori poate fi dată la o parte, și înfrumusețată cu prietenii, în care chiar și cei mai bogați, și care au toate resursele să fie fericiți pot fi triști și descurajați, în care chiar o fată fără prea multe motive de bucurie ia ce e mai frumos din viață, e optimistă și capabilă să lupte pentru binele poporului ei.

Și acum, apelez la toți inventatorii săriți de pe fix geniali: vă rog, construiți mai repede mașina aia a timpului, pentru că am de făcut o călătorie în viitor, și de cucerit un prinț!  

 Carte primită de la Editura Leda pentru recenzie.

O distopie cu parfum de prinţi şi prinţese. "Alegerea"(Alegerea #1) de Kiera Cass - Recenzie

Krisz 42

Read More