Cartea a apărut la Editura Leda Edge şi poate fi comandată de AICI

E prima dată când aleg ca în locul rezumatului introductiv creat de mine, să folosesc sinopsisul dat de editură, dar am un motiv solid: cred că acesta e mult mai clar şi ilogic decât orice altul aş reuşi eu să realizez pentru carte, şi o să vă explic în cele ce urmează de ce spun asta.

Sarcina lui Wasp e simplă. Să vâneze stafii. Și în fiecare an trebuie să lupte ca să rămână Arhivistă. Singură şi disperată, face o înţelegere cu stafia unui supersoldat. Va merge cu el în lumea lui subpământeană pentru a căuta stafia demult pierdută a partenerei sale, iar în schimb va afla mai multe decât orice Arhivistă dinaintea ei despre lumea lui preapocaliptică. Şi sunt multe lucruri de ştiut. În definitiv, Arhivistele sunt însemnate dinainte de naştere, menite să facă munca sacră a unei zeiţe. Sunt alese. Sunt speciale. Sau cel puţin aşa li se spune de patru sute de ani.

Arhivista Wasp se teme că nu ea este cea aleasă, că nu va supravieţui călătoriei în lumea subpământeană, că viaţa violentă de care a scăpat era poate mai bună decât locul spre care se îndreaptă. Dar nu există decât o singură modalitate de a afla.

Aşadar, motivul pentru care am apelat la descrierea oficială, e destul de simplu, neplăcut dar totodată şi hilar: pentru că nu am înţeles mare lucru din povestea asta! Nu sunt mândră de mine, dar nici nu pot să aberez pe marginea textului în profunzime dacă eu simt că nu am reuşit mai deloc să îl stăpânesc. Lectura a fost una extrem de anevoioasă şi dificilă, încât uneori aveam senzaţia că nu mai ştiu să citesc şi mai ales să procesez informaţia transmisă de paginile romanului..dacă era vreuna. Dar astă e purul adevăr. Şi dacă creierul meu ar fi fost un ghem pe care i l-aş fi înmânat celui mai zglobiu şi poznaş pisoi, care l-ar fi sucit pe toate părţile şi l-ar fi ameţit, tot nu ar fi fost atât de încâlcit în final, ca atunci cum s-a întâmplat când am terminat de lecturat „Arhivista Wasp”.

Nu ţin minte să fi avut la vreo altă carte mai multe întrebări fără răspuns ca la aceasta, sau să fi reuşit alt titlu să mă aducă într-o stare apăsătoare de frustrare şi uşoară iritabilitate. Ideea e că nu ştiu nici acum ce a generat asta.. poate starea mea spirituală nu era cea mai răbdătoare când am citit-o, poate sunt eu obtuză, pur şi simplu am ratat esenţialul, şi spun asta pentru că am văzut pe Goodreads o sumedenie de recenzii pozitive care ridică în slăvi cartea lui Nicole Kornher-Stace... deci ceva bun trebuie să aibă, nu? Sau poate că mesajul din adâncimea cărţii e atât de criptat şi de misterios, că doar cititorii însemnaţi ca şi Wasp îl pot descifra, ha ha.

Principalul conflict interior pe care l-am avut a fost cu stilul cărţii. Mi s-a părut unul greoi şi alambicat, plin de descrieri ample şi care nu reuşeau să îţi capteze atenţia mult timp, cameleonic şi ameţitor. Lucrurile sunt transpuse pe hârtie atât de ilogic uneori, că ajungeam la finalul unor pasaje lungi fără să am habar ce am citit, pe ce lume mă aflu, şi cum mă cheamă. Modul cum se exprimă autoarea a fost inteligibil în mare parte, pentru mine.

Din ce am văzut, „Arhivista Wasp” a fost încadrată ca distopie, dar eu sincer nu aş plasa-o într-o arie aşa restrânsă pentru că are o mulţime de elemente şi e un conglomerat de alte genuri. De la paranormal, postapocaliptic, preapocaliptic, fantasy, sf, vă veţi ciocni în acest roman de tot felul de fragmente dark, scene ciudate. De asemenea, cartea e indicată cititorilor tineri, e recomandată ca fiind un Young Adult, alt lucru cu care nu sunt de acord, pentru că în afară de vârsta personajului principal, care se potriveşte acestei nişe, lumea întunecată şi extrem de violentă, modul cum evoluează povestea şi cum este expusă aceasta şi cum sunt tratate întâmplările şi stările personajelor, se îndepărtează considerabil de romanele pentru adolescenţi.

Mi-a plăcut cum gestionează Arhivista apropierea de Stafie şi mă bucur că autoarea nu a dus totul în zona previzibilă a unei poveşti de iubire dintre ei. Cei doi trec foarte greu şi treptat de la nesiguranţă, scepticism, la toleranţă, înţelegere, şi la o uşoară empatie. Nu ştiu dacă să mă hazardez să spun că între ei se naşte şi o prietenie, pentru că nu mi se pare că au ajuns nici chiar până în acelaşi punct. Totuşi, mi-a plăcut că relaţia lor e făcută cumva ca o paralelă la cea pe care Stafia a avut-o cu partenera lui, cea pe care o şi caută acum cu ajutorul lui Wasp; chiar dacă legătura lor nu ajunge aşa de strânsă, nicicum, multe concordanţe am găsit între cele două perechi.

Coborârea lui Wasp în subteran, alături de fantomă, speram să fie mai antrenantă şi să îmi ofere anumite răspunsuri referitoare la lumea ei şi la circumstanţele care au adus-o în acest punct aşa de bizar, anormal. Sinopsisul promitea că acest spaţiu subpământean o va face pe Arhivistă să descopere multe informaţii despre lumea de dinainte, dar asta nu se întâmplă. Pur şi simplu, lumea preapocaliptică are la fel de multe goluri şi neclarităţi în ceea ce priveşte logica ei, ca şi lumea bolnavă, postapocaliptică a tinerei vânătoare de stafii. Dacă de la prezentul cărţii nu aveam mari pretenţii, trecutul speram să fie oarecum ancorat într-o realitate mai apropiată de a noastră, să explice măcar apariţia stafiilor, a lucrurilor care au generat această transformare. Da, Wasp are anumite reflecţii datorită întâmplărilor de acolo şi înţelege că menirea ei ca Arhivistă nu a fost predestinată ci premeditată, primeşte imbolul de a se revolta, dar cam atât aflăm.

Per total, nu ştiu ce să mai cred. Am terminat povestea cu o stare de amorţeală, şi cu senzaţia sâcâitoare că ceva sau mai multe lucruri mi-au scăpat, şi sunt la fel de ameţită şi acum, când termin de scris recenzia. Poate cartea nu a fost pur şi simplu pentru mine. Poate ea e o capodoperă dar eu nu am reuşit să îi descopăr ascunzişurile, o fi un diamant pe care nu am ştiut cum să îl şlefuiesc ca să  văd cum e el cu adevărat, rămânând în mintea mea o simplă rocă.

Dacă mie „Arhivista Wasp” nu mi-a plăcut, asta nu înseamnă că la fel se va întâmpla şi în cazul vostru; din contră, e ca o lege nescrisă că o carte nu este citită la fel de niciun om, fiecare o percepe diferit. Eu vă recomand să o încercaţi, pentru că e cu siguranţă o lectură originală, îndrăzneaţă şi care nu va semăna cu nimic altceva din ce aţi citit până acum. De asemenea, scrieţi despre ea recenzii pentru că vreau să le citesc, şi poate voi, reuşind să elucidaţi misterele din paginile romanului, le veţi împărtăşi şi cu mine.

Carte primită pentru recenzie de la Editura Leda Edge.

Un bildungsroman postapocaliptic bulversant. “Arhivista Wasp” de Nicole Kornher-Stace - Recenzie

Krisz 0

Read More

Cartea a apărut la Editura Herg Benet şi poate fi comandată de AICI

Remarcând cum stau lucrurile în ţara asta, şi cum merg toate din rău în mai rău, un viitor distopic sumbru ca cel imaginat de autoarea Lavinia Călina nu pare deloc irealizabil ci extrem de posibil şi de palpabil. Poate şi la unul mult mai urât şi întunecat de atât, chiar, ne putem aştepta. În acest volum Diane, după ce a fost recrutată de E.S.C.U, are parte de antrenamente dure pentru a deveni mai puternică şi este trimisă în diverse misiuni de aceştia. Însă ajungând să înţeleagă cum se desfăşoară lucrurile aici şi cunoscând-o pe Eva, lidera grupului de rebeli, care pare că se limitează în a da ordine altora şi a le pune viaţa în pericol, fără a participa şi ea activ la ceva, fosta prinţesă e dezamăgită şi alege să rămână temporar la E.S.C.U, doar pentru a afla mai multe informaţii despre Subiecţi şi pentru a-şi clădi un plan de a ajunge la Alex şi de a-l face să plătească pentru toată durerea pe care i-a pricinuit-o atâţia ani şi toată umilinţa la care a supus-o. Însă ceea ce îşi doreşte ea nu e aşa de uşor de îndeplinit, prinţul pare intangibil şi imposibil de luat prin surprindere, mereu pregătit să contraatace şi să o distrugă pe Diane şi pe oricine se află în preajma ei.

„Vânătoarea” mi s-a părut o continuare bună, interesantă, dar mi-a dat senzaţia că ar fi mai mult o punte de legătură între primul şi ultimul volum (pentru că am înţeles că va fi trilogie „Ultimul avanpost”). E ca un pod pe care cititorul îl parcurge şi pe care are parte de diverse întâmplări antrenante, dar nu pot spune că acţiunea a fost atât de intensă şi de bună ca în prima carte, care într-adevăr a fost uluitoare. Cu toate acestea, am fost „furată” de paginile scrise de Lavinia şi ţinută captivă în lumea ei pe parcursul orelor dedicate lecturii cărţii, pentru că autoarea are acest talent magnific de a te răpi din monotonia cotidiană şi de a te arunca direct în joc alături de personajele ei. 

Aflăm anumite informaţii noi despre Subiecţi, despre misiunea celor de la E.S.C.U, dar cam atât. Nu ştiu dacă tot ce s-a întâmplat a clădit o bază solidă pentru o schimbare zguduitoare în societate, sau o viitoare revoluţie, care ar fi şi scopul final, nu? Diane pare focusată doar pe Alex, scopul ei e mânat mai mult de furia interioară, e interesată strict de eliminarea celui mai mare rău de care a avut ea vreodată parte. Însă nu ştiu dacă uciderea acestuia ar pune capăt suferinţelor tuturor, pentru că în spatele lui sunt atâţia, el e doar un păianjen dibace care şi-a construit o uriaşă pânză cu care să îi surpime pe oamenii pe care îi conduce. Iar această plasă e mânuită cred prin mulţi alţii care îl ajută să îşi îndeplinească scopul şi planurile malefice. E o adevărată reţea malefică.

Evoluţia Dianei a fost destul de evidentă şi plăcut de observat încă cu primul volum. Chiar dacă nu e genul de personaj care să se lipească de cititor foarte uşor, datorită felului ei de a fi, ca un arici, am apreciat-o pentru că autoarea a ales să o construiască într-un mod realist şi nu a menajat-o nicio clipă. Nu s-a străduit să o facă plăcută pentru audienţă, în schimb a reuşit să dea viaţă unui personaj rotund, care se schimbă, se luptă cu cei din jur şi cu ea însăşi. Momentan e condusă doar de un ţel arzător, cel de a se răzbuna pe prinţul Alex, cel care s-a jucat cu viaţa ei atâţia ani şi a manevrat-o ca pe o marionetă fără coloană vertebrală. Această ură, întemeiată de altfel, pe care o simte faţă de el, o face însă uneori să fie neatentă, să greşească, să se încreadă în persoanele nepotrivite care o vor trăda când nici nu se aşteaptă. Dacă veţi citi, veţi observa că Diane nu are mai niciodată un plan concret în minte după care acţionează, ea e doar purtată de val şi speculează anumite momente sau mâini intinse de ajutor care i se oferă când are nevoie de ele. 

În ceea ce îl priveşte pe prinţ, el e un personaj plat care nu se mişcă prea mult din zona lui de confort; ştiam deja din primul volum că e crud, răzbunător, inteligent, malefic, ceea ce ni se confirmă şi în „Vânătoarea”. La fel am observat că, deşi mai deviază de la planul de a o elimina pe Diane, în final ajunge în aceeaşi situaţie iniţială în ceea ce o priveşte, care nu a mers prea bine nici prima dată, şi nu ştiu de ce ar avea el impresia că acum s-ar schimba ceva. Nu o să spun mai multe ca să nu vă dezvălui lucruri.

Am avut o problemă cu pseudo-relaţia dintre Diane şi fostul ei gardian, actual rebel, Dan, şi în primul volum, şi nu mi s-a schimbat nici acum părerea în ceea ce îi priveşte pe ei doi, ca un tot unitar. Am apreciat atunci faptul că Lavinia nu pune accent pe acţiune şi nu pe partea romantică, dar aş fi preferat acum ori să solidifice legătura dintre cei doi, să îi dea oarecum o formă, să aibă o logică, ori să o elimine definitiv. Dan e acelaşi, nu poate ieşi din cochilia lui în care îşi ascunde adevărata fire, e destul de rece şi indiferent cu Diane iar apropierea lor din „Vânătoarea” mi s-a părut una strict sexuală, grăbită, la fel cum a fost mereu, nimic nou, nimic schimbat. Sincer, nu pot înţelege cum tânăra simte ceva pentru el şi de ce, de fapt, nici nu ştiu dacă sentimentele ei trec dincolo de o atracţie fizică, pentru că nu e consecventă nici ea, o fură uneori peisajul şi îi atrage atenţia şi alt bărbat, ceea ce acordă şi mai multă superficialitate apropierilor ei cu Dan. Nu mă înţelegeţi greşit, nu o condamn pe Diane, pentru că nu are nicio bază solidă în ceea ce îl priveşte pe soldat, dar aş vrea să pună cumva piciorul în prag şi să se respecte mai mult. Ce e între ei e un fel de „Du-te-ncolo, vino-ncoace, lasă-mă dar nu-mi da pace”, te bulversează total.

Cartea se concluzionează într-o modalitate brutală şi crudă, sângeroasă şi complet neaşteptată. Apar trădători care vă vor zgudui pentru că nu te-ai fi gândit niciodată la ei că ar fi capabili de asta, lucrurile par că o iau pe o pantă descendentă, periculoasă, nimic nu mai pare sigur.. Cred că aşteptarea ultimului volum va fi una dureroasă, pentru că sunt extrem de curioasă cum se va încheia una dintre poveştile care încă a rămas printre preferatele mele!

P.S. Voiam să vă spun, celor care nu ştiţi, că scriitoarea Lavinia Călina are şi un cont de Youtube unde postează clipuleţe în care ne vorbeşte într-un mod savuros, amuzant şi entuziast de cărţi – ale ei şi ale altora. O găsiţi AICI, eu sunt captivată de ea şi de modul în care îşi comunică pasiunea pentru cărţi!

Recenzia primului volum:

Vânătoarea a început! „Vânătoarea”(Ultimul avanpost #2) de Lavinia Călina – Recenzie

Krisz 1

Read More

Cartea a apărut la Editura Leda și poate fi comandată de AICI

Cei care mi-ați citit recenzia la primul volum al acestei serii distopice cred că v-ați dat seama datorită entuziasmului care pulsa dintre rânduri că am fost extrem de încântată de el, de premisa de la care a pornit și de modul cum a îmbrăcat autoarea povestea, dar mai ales de personaje, de complexitatea și capacitatea lor de a-ți pătrunde în minte și de a se cuibări în suflet. De asemenea, unii știți, pentru că am mai menționat în unele cronici, că atunci când vine vorba să citesc volumul doi al unei trilogii (pentru că ”Alegerea” se presupunea a avea doar trei cărți inițial, apoi s-a decis să mai scoată volume), încep cu inima strânsă lectura respectivă. De ce? Pentru că dacă în prima parte descoperim personajele și ne atașăm de ele, în continuare majoritatea autoarelor reușesc să o dea în bară într-o mai mică sau mai mare măsură.. și așa am simțit că s-a întâmplat și aici.

Contrar așteptărilor mele, ceea ce e foarte bine, pentru că îmi place când o carte mă surprinde, în prima carte competiția pentru inima prințului Maxon nu are un deznodământ, nu se alege câștigătoarea inimii lui și a titlului de viitoare prințesă, ci se ”cern” concurentele, în joc rămânând elita, cele care contează și au reușit să se facă remarcate într-un fel în ochiii lui. Ei bine, volumul doi exploatează relațiile și apropierile care se nasc între aceste tinere și Maxon, pe fondul unor evenimente care le zguduie liniștea datorită rebelilor care vor să dărâme monarhia. Misiunea prințului nu e deloc facilă.. trebuie să fie capabil să discearnă nu doar ce e bun pentru el dar mai ales ce e bun pentru oamenii pe care îi va conduce la un moment dat. Timpul e scurt și îl presează, tatăl lui, regele, îi suflă în ceafă și nu îi face situația mai ușoară cu nimic, din contră, i-o îngreunează, iar America prin modul în care începe să îl trateze îl încurcă și mai mult.

În cartea asta Maxon și Aspen sunt mingi de ping pong iar America e o jucătoare foarte proastă. Doar a oscilat când la unul când la altul, se comportă necorespunzător cu Maxon, îl dezamăgește, ca mai apoi să îi reproșeze tot lui faptul că se apropie mai mult de altă fată din competiție.. când chiar ea l-a aruncat în brațele aceleia prin nehotărârea ei, izbucnirile lipsite de logice, răceala și modul absurd de a gestiona anumite momente. E adevărat că presiunea e foarte mare, că a ajuns într-un loc unde nu își dorea și într-o situație în care inițial nu se vedea, că totul implică o responsabilitate uriașă.. însă în ”Alegerea”, America m-a cucerit cu personalitatea ei puternică, cu faptul că era nonconformistă, bătăioasă, isteață, carismatică, și m-a făcut să cred necondiționat că o regină mai bună ca ea nu ar putea fi vreodată.. că e menită pentru asta și e mai pregătită ca oricine, fără să își fi imaginat asta. Dar în ”Elita” m-a dezamăgit mult, nu știu să fi pățit vreodată așa cu un personaj, să îmi devină antipatic, să trec de la o extremă la alta, de la admirație la un sentiment amar de pură dezamăgire și iritare.. Pur și simplu nu știu dacă îmi mai doresc ca ea să fie aleasa lui Maxon, să devină regină. Consider însă că trăirile mele sunt justificate, deoarece America nu mai e aceeași în al doilea volum, e dificilă, ezitantă, schimbătoare și enervantă de-a dreptul. O fetiță mofturoasă și indecisă. Ba îl vrea pe Maxon, ca în secunda doi să se sucească la Aspen. Ba vrea să fie regină, ba nu vrea. Îl îndepărtează pe Maxon ca apoi să îl facă tot pe el să pară vinovat de situația asta.

Ce a fost și mai dureros pentru mine e faptul că și Maxon a scăzut în ochii mei. Fiind o fire mai romantică și visătoare, el mi-a făcut cu ușurință inima să îmi zburde pe câmpii datorită felului său de a fi din primul volum. Nu mai întâlnisem până la el un personaj așa demn, frumos sufletește și fizic, distins, manierat. Acolo a fost prinț în adevăratul sens al cuvântului, acum îl descoperim din postura de om, om care are defecte, care nu se comportă impecabil mereu. Nu l-am mai regăsit în modul în care reacționează uneori sau cum e surprins în unele situații, dar poate că imaginea lui e distorsionată și din cauză ca totul e văzut prin prisma ochilor Americăi, și a modului cum judecă ea lucrurile, povestea fiind din perspectiva ei, iar având în vedere lamentările și exagerările acesteia din acest volum, nu o consider deloc un narator credibil și pe care te poți baza. Oricum, inconsecvența lor m-a făcut serios să mă întreb dacă în primul volum nu am fost prea tare luată de val și prea încântată. Dar cred că nu.. Kiera Cass chiar nu a avut deloc inspirație când a scris ”Elita” de a trântit așa de urât de pământ cu personajele.

Ok, chiar dacă Maxon și America nu au fost în perioada lor cea mai bună,  aș fi fost probabil mai puțin radicală cu ei și povestea dacă am fi avut parte de acțiune în schimb. Să descoperim mai multe despre rebeli, despre ce își doresc ei cu adevărat, cum de sunt rezistența și zidurile palatului așa fragile încât ei pot pătrunde după propriu plac și da năvală acolo... Care sunt fisurile, trădătorii.. Nici primul volum nu a bubuit de adrenalină, dar nu am simțit niciun moment nevoia de mai multă pentru că personajele erau atât de fermecătoare și cuprinzătoare și umpleau orice gol.. Dar acum parcă nimic nu a fost cum trebuie. Apreciez totuși evoluția unor fire secundare, povestea lui Marlee este de-a dreptul emoționantă și a ridicat mult cartea.

Fie că e furie sau încântare, cred în definitiv că important e ca o carte să trezească în cititor ceva.. orice. Doar să nu te lase indiferent, pentru că atunci e trist. ”Elita” a stârnit în mine o multitudine de reacții și sentimente contrare, am citit cartea mai demult și apoi am luat o pauză lungă de la serie pentru că am simțit nevoia.. Am vrut să mă distanțez cât mai mult și să o pot judeca la rece, deși nu am intenționat vreun moment să renunț la serie.

Deși nu mi s-a părut la fel de bună continuarea ca primul volum, faptul că Maxon încă rămâne undeva sus în inima mea – nu mai e urcat pe piedestal, dar încă e prezent acolo – mă face să vreau să descopăr care e traiectoria acestui personaj de acum încolo, să îi urmăresc parcursul și mai departe.. Iar America? Cine știe.. poate mă va recâștiga de partea ei. Așa că o să citesc cu siguranță și următoarele volume când vor apărea la Editura Leda :). 

Recenzia primului volum al seriei:

LA ÎNCEPUT AU FOST 35 DE FETE. AU MAI RĂMAS DOAR ŞASE. “Elita”(Alegerea #2) de Kiera Cass

Krisz 1

Read More

Cartea a apărut la Editura Leda şi o puteţi comanda de AICI

Şi poate veni un moment de cotitură în viaţa cuiva în care are de făcut o decizie monumentală, în care indiferent ce alege, cineva va suferi, va răni persoane sau îl va pune în pericol, iar din inima sa îşi va pierde o bucăţică oricum, deoarece căile de mijloc nu există aici. Oricât de corect a fost mereu şi a încercat să facă numai ce e bine, acum lucrurile se vor schimba şi va trebui să se decidă dintre două rele, pe care o urmează. Iar când vine vorba de soarta unei întregi naţiuni care stă în mâinile tale, alegerea pe care trebuie să o iei e infinit mai dureroasă şi mai importantă. Eve din trilogia omonimă scrisă de Anna Carey a ajuns în acel punct în care are două variante în faţă, două drumuri, dar ambele negre, fără căi de mijloc, şi indiferent pe care dintre ele va păşi mai departe, trebuie să o facă cu mult curaj şi să fie conştientă că în final e mai mult decât posibil să iasă cu inima zdrobită..asta în cazul în care va supravieţui.

Fiind primul roman distopic pe care l-am citit, întotdeauna am avut o legătură specială cu el, a reuşit să mi se cuibărească în suflet şi poate de multe ori am fost indulgentă şi am trecut cu vederea peste fisurile şi micile greşeli. Iniţial, „Eve” mi s-a părut un roman de stare, menit mai mult să impresioneze cititorii prin imagini de-a dreptul dezolante şi dure, decât să îl ţină lipit de carte prin acţiunea complexă şi complicată. Iar pe mine asta m-a atras la el, fiind mai interesată de ceea ce îmi transmit cuvintele întipărite pe hârtie, dacă au un impact asupra sufletului meu, decât de cât de pline de adrenalină ar fi ele. În acest ultimul volum s-a renunţat oarecum la trăiri, la emoţie, şi s-a pus accentul pe acţiune.

Nu am nimic împotriva acestea schimbări, însă am avut adesea senzaţia că datorită ritmului accelerat, datorită atâtor lucruri care se petrec destul de repede şi într-un interval scurt, nu am putut medita la anumite răsturnări de situaţie, nu am avut timp să le analizez, şi asta e mare păcat. Mai ales că au fost unele momente de-a dreptul triste şi care puteau cu uşurinţă smulge o mică bucăţică din sufletul cititorului, şi a-l apropia mai mult de poveste, integra în ea. Vorbesc în mod special de un fragment în care Eve a acţionat cu sânge rece şi fără prea multe remuşcări, extrem de rapid, de fulgerător. Nici nu am avut timp să îmi trag răsuflarea, să asimilez ce tocmai s-a întâmplat, că s-a şi trecut iar la fuga mai departe prin naraţiune. A fost şi o bucată de roman la început de umplutură, din care se mai putea tăia, tocmai pentru a se exploata mai mult aceste întâmplări esenţiale.

Ceea ce nu mi-a plăcut e că dacă eroina a avut tot felul de încercări şi obstacole în trecut la îndeplinirea unor obiective sau în drumul ei, în calea dezvoltării, maturizării, acum căile parcă i-au fost bătătorite în mare parte din timp (cu excepţia unor momente în care lucrurile evident nu au ieşit cum credea şi a fost luată de valul haosului). Parcă tot Universul a conspirat alături de ea şi a ajutat-o la îndeplinirea „menirii” ei, de fiecare dată când avea nevoie de un sprijin se ivea la ţanc persoana potrivită. Asta a furat romanului o parte din nota de realism ce se dorea probabil să o aibă, parcă se simte o stângăcie a autoarei în a da credibilitate tuturor întâmplărilor şi cursului pe care acţiunea îl ia. 

Nu aş vrea să continui recenzia fără să nu spun câteva lucruri despre relaţia ei cu unele personaje secundare, iar aici vorbesc de Charles. El nu mi-a atras atenţia în mod special în volumul doi, dar acum pur şi simplu m-a cucerit prin felul lui de a fi şi prin tot sprijinul care i-l acordă ei. E educat, finuţ, sensibil, loial, curajos, dispus să îşi pună viaţa în pericol în orice moment pentru cea pe care o iubeşte, fără să primească absolut nimic în schimb, nici cea mai mică apreciere. Are într-adevăr un suflet minunat şi un caracter deosebit, merită tot respectul şi consideraţia. Şi Eve a atât de egoistă, de rece, se comportă de parcă tot ce face el i se cuvine, nu se străduieşte să îl vadă măcar ca pe un prieten, să îi fie recunoscătoare puţin. Nu o să mai menţionez că ia multe decizii eronate şi impulsive, fără să se gândească la consecinţele lor, iar adesea e atât de schimbătoare încât poate irita şi cel mai calm om de pe pământ. Charles cu siguranţă e unul dintre cele mai remarcabile personaje, este preferatul meu din trilogie, iar rolul lui în poveste este unul absolut definitoriu, deoarece eroina nu ar fi reuşit nimic la final dacă el nu ar fi fost acolo.

Pe tot parcursul acţiunii am avut impresia că autoarea a ales să se abată de la regulile nescrise ale romanelor din ultimii ani, care urmează un anumit tipar, oricât ar încerca scriitoarele să adauge şi note de originalitate şi elemente care să atragă atenţia cititorilor. Am crezut că Anna Carey îşi doreşte să iasă din mulţime cumva, că are curajul să termine trilogia într-un anumit mod care ar fi deranjat pe mulţi, sunt convinsă, dar ar fi reuşit să contureze astfel o poveste mai specială şi reală. La final, datorită unei întorsături de situaţie la 180 de grade, ni se va dovedi că autoarea a ales calea mai confortabilă până la urmă, cea în care cel puţin nu va fi linşată de gloata de fani furioşi. Nu pot să spun că pe mine m-a deranjat în vreun fel acea schimbare, pentru că eram sigură că aşa se va întâmpla până la urmă, doar aşteptam momentul în care mi se va confirma că ce bănuiam este adevărat. Vedeţi voi, de-a lungul lecturii volumelor din serie de multe ori am avut dubii şi mi-am dat seama de unele lucruri importante, de dezvăluiri şocante, deci nu pot spune că povestea a fost una extrem de surprinzătoare pentru mine, dar asta nu m-a împiedicat să o citesc cu drag.

Că tot vă vorbeam de final, ceea ce m-a deranjat extrem de mult, şi mi-a şi adus umbra cea mai mare de dezamăgire, este că acesta a fost lăsat extrem de deschis. Nu am nimic împotriva acestor încheieri, din contră, adesea le apreciez pentru că dau oportunitatea cititorilor de a-şi scoate imaginaţia prăfuită din cufăr şi să o pună la treabă, au şansa să îşi contureze în minte viitorul personajelor şi al poveştii. Dar aici mi s-a părut mult prea în aer lăsat totul, scriitoarea nu ne dă mari indicii despre ce s-ar putea întâmpla de acum, dacă schimbarea intervenită e una prielnică, dacă de acum lucrurile vor lua un curs normal, firesc, sau vor ajunge tot la haosul şi dezastrul din trecut.

Indiferent de erorile pe care de data aceasta nu le-am mai putut trece cu vederea,  trilogia „Eve” este una care porneşte de la o idee extrem de bună şi care merită citită. E drept că multe lucruri puteau fi exploatate mai bine, dar vă recomand cărţile. 

Plin de adrenalină, răsturnări de situaţie, pregătiţi-vă să o însoţiţi pe Eve în fuga ei spre deznodământul poveştii. Mai ales dacă sunteţi fani "acţiune multă şi romantism mai puţin", cu siguranţă cartea vă va ţine în priză pe parcurs şi lipiţi de ea, iar la sfârşit veţi fi mulţumiţi de lectura ei.

Recenzia primelor două volume:

*recenzie scrisă mai demult, repostată cu ocazia apariţiei volumului în limba română

Cât de departe ai merge atunci când nu mai ai nimic de pierdut?. „Răzvrătirea”(Eve #3) de Anna Carey - Recenzie

Krisz 17

Read More

Cartea poate fi comandată de la Editura Leda, de AICI

Relația mea cu această trilogie este una specială. Am citit ”Divergent”, primul volum, prin perioada când abia descopeream genul distopic scris de autori contemporani, și am fost complet fascinată de lumea creionată cu mult talent de Veronica Roth, și copleșită de trăirile și reacțiile pe care le-a stârnit în mine cartea la acel moment. Chiar dacă ”Insurgent” nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor mele, povestea a rămas una specială pentru mine. Așa că alaltăieri mă aflam în fața unei dileme: aveam ”Experiment”, ultimul volum, dar și această antologie ”Four” pe birou și oscilam între ele, nu știam cu care e mai bine să încep.. Până la urmă am ales-o pe cea din urmă, din cele două cărți, și cred că am făcut cea mai bună alegere, deoarece, așa cum speram, antologia m-a reintrodus cu finețe în universul lumii divergente, m-a făcut să mă acomodez din nou cu stilul autoarei și să mă reîmprietenesc cu unele personaje de care mă distanțasem.

Așa cum bănuiați, această antologie este scrisă din perspectiva lui Four și îl urmărește pe acesta dinainte de a-și alege facțiunea, pe parcursul inițierii sale și până la acțiunea care a avut loc în primul volum. E compusă din patru nuvele, ”Transferatul”, ”Novicele”, ”Fiul”, ”Trădătorul” și conține și trei scene inedite din ”Divergent”, reflectate prin intermediul conștiinței eroului nostru preferat. e Pe scurt, antologia prezintă evoluția de la Tobias Eaton, băiatul maltratat de tată, la Four, instructorul neînfricat și puternic.

Dacă în cărțile propriu zise din serie am avut ocazia să cunosc un Four uimitor, puternic, hotărât, sigur pe el, care m-a făcut să îl admir, respect, și l-a propulsat în topul personajelor mele masculine preferate, acum am avut șansa să pătrund mai adânc în sinea lui, să îi dau la o parte zidurile de protecție și de susținere, care nu îi permit să se prăbușească, și să îi descopăr suferințele, incertitudinile, frământările, provocările cu care s-a confruntat și care au adăugat o nouă cărămidă la omul care e astăzi. Four înainte de alegerea facțiunii era un tânăr nesigur, bântuit de suferință, temător, care se simțea claustrat, nefericit în Abnegație. Deși știam de relația întunecată pe care a avut-o cu tatăl lui, singura familie pe care o mai avea, acum aceasta a fost dezvoltată, pusă sub lupă, reușim să vedem ce comportament abject are Marcus, la ce tortură psihică și mai ales fizică îl supune pe Tobias, ne înfurie și ne face să îl detestăm din tot sufletul. Faptul că Four alege să își părăsească facțiunea și să meargă la Neînfricați, e mai mult decât firească. El e într-o continuă luptă: cu cei din jur, dar mai ales cu el însuși. Dorința lui de evadare din abisul în care se găsește îl obligă să se autodepășească, să nu șovăiască, să lupte.

”Novicele” ne arată cum a avut loc inițierea lui Tobias, aflăm care au fost piedicile pe care a fost nevoit să le ocolească sau depășească, antrenamentele la care a participat, simulările prin care a trecut și care sunt atât de interesante deoarece pătrundem în mintea unui divergent, din nou. Am observat în această nuvelă, dar și în prima, multe similitudini cu povestea lui Tris, cu momentele de care ea a avut parte, fiind și ea transferată de la Abnegație, așa cum Four va spune la un moment dat, ei sunt foarte asemănători, și asta e evident, citind antologia aceasta mi s-a confirmat încă o dată că sunt perfecți unul pentru celălalt.

Ultimele două nuvele sunt cele care mi-au plăcut cel mai mult, deoarece acțiunea lor se intersectează cumva cu cea din ”Divergent” și avem ocazia de a-i descoperi gândurile lui Four în ceea ce privește anumite secvențe cheie, dacă în carte doar intuiam ce se afla în mintea lui, deoarece era foarte serios și inabordabil, acum aflăm părerea lui despre Tris, cum o percepe, observăm apropierea celor doi din punctul lui de vedere.

Stilul nu e unul foarte complex, e mai liniar, cred totuși că volumele trilogiei, cele scrise din perspectiva lui Tris, sunt mai atent structurate. Am apreciat însă că deși nuvelele par separate la prima vedere, ele se îmbină frumos, urmăresc o anumită cronologie, nu sunt goluri sau distanțieri temporale care să incomodeze lectura, încât chiar ai senzația că citești o carte propriu – zisă.

Autoarea Veronica Roth ne mărturisește în această antologie că inițial a dorit să scrie trilogia ”Divergent” din punctul de vedere al lui Four, iar asta se vede, deoarece personajul lui este unul foarte complex, atent construit, care are un background palpabil. Această colecție de nuvele nu adaugă ceva în plus la acțiunea trilogiei, dar dă un nou contur personajului principal masculin, așa că vă recomand să o citiți.

Carte primită pentru recenzie de la Editura Leda.

O singură alegere îl va elibera. ”Four” de Veronica Roth - Recenzie

Krisz 6

Read More

Cartea poate fi comandată de la librăria online Books Express, de AICI

Premisa de la care romanul de debut al autoarei Victoria Aveyard a luat naștere este una cu adevărat intrigantă și de apreciat: o lume împărțită în două, o lume nefirească, construită în funcție de culoarea sângelui. Cei cu sânge roșu, Reds, sunt oamenii comuni, banali, care trăiesc în sărăcie în satele mizere, au slujbele cele mai grele, iar mare parte din ei sunt trimiși la război, la moarte sigură. De cealaltă parte avem elita, aristocrații, cei de la conducere, care au o viață minunată, se bucură de lux, extravaganță, iar aceștia sunt  cei cu sânge argintiu, The Silvers. Cei din urmă, pe lângă confortul de care se bucură, sunt și ca niște zei coborâți pe pământ, deoarece au anumite abilități supranaturale: pot controla focul, apa și celelalte elemente, mișca obiecte cu puterea minții, supune pe cei din jur după voia lor, și tot felul de alte puteri.

Mare Barrow e, aparent, o fată cu sânge roșu ca oarecare: nu dispune de vreun talent care să îi asigure o slujbă cât de cât decentă, nu a obținut rezultate bune la școală, iar singura ei îndemânare e aceea de a șterpeli cu rapiditate lucruri de la cei din jur, pentru a le aduce familiei ei înfometate și sărace. Ca și frații ei, destinul ei părea unul clar stabilit: va ajunge pe front, unde nu va supraviețui prea mult. Însă anumite circumstanțe neobișnuite o rup din realitatea ei cruntă și o aduc într-una și mai terifiantă, într-un loc în care pericolele o pândesc la orice pas, toți din jur îi vor răul, nu poate avea încredere în nimeni.. la curtea regelui. Deoarece acesta ia cunoștință de o anumită abilitate extraordinară a lui Mare de a controla electricitatea, pe care nici ea nu știa că o posedă, lucru nefiresc, deoarece ea are sânge roșu, aceasta e obligată să trăiască printre cei pe care i-a detestat din tot sufletul toată viața, cei cu sânge argintiu, să se prefacă că e unul dintre ei. Va fi prinsă între doi prinți fermecători, intrigi, dar și o revoluție care se pregătește din umbră și căreia i se alătură și ea, pentru a demola în sfârșit acest sistem nedrept și odios. Însă cei din jur nu sunt așa cum par, linia dintre loialitate și trădare e foarte fragilă, iar o mulțime de evenimente neprevăzute și întorsături de situație îi vor periclita orice urmă firavă de echilibru ar putea ea dobândi.

Observ în ultima vreme un fenomen în ceea ce mă privește: cărțile populare, pe care cei din jur le ovaționează și de care se îndrăgostesc de la primele pagini, pe mine nu mă conving deloc, din contră. Am ajuns să încep temătoare un titlu nou, dacă acesta se află pe buzele tuturor. ”Red Queen” nu e un volum aflat pe val la noi, nu deocamdată, cel puțin, pentru că urmează să fie tradus la editura Nemira, dar afară a avut parte de o promovare în masă, de o primire entuziastă din partea cititorilor și a bloggerilor, una cu floricele, aplauze, confetti și ce mai vreți voi. Ei, în ceea ce mă privește pe mine, cartea nu a reușit să aibă acces în inima mea; a rămas undeva la ușă.

Deși în ultima vreme devenisem mai cerebrală și responsabilă, de data aceasta nu m-am putut abține și am fost luată de val, de frumusețea copertei, de descrierea cărții și de cei care îmi promiteau o lectură fabuloasă. M-am fript, ce e drept, iar asta îmi va fi învățătură de minte pe viitor. Aș dori să încep prin a spune că nu știu în ce gen poate fi încadrată această carte, e greu de inclus într-o anumită categorie. Mare parte din acțiune am avut senzația că citesc un fantasy și atât, dar apoi mai sunt celelalte elemente care tind să mă ducă cu gândul la o distopie. Cu toate acestea, lumea aceasta din ”Red Queen” e foarte slab conturată, încât ajungi la finalul primului volum fără să ai mare habar despre ea: de ce a ajuns în acest mod, cum s-a petrecut asta (de unde provin puterile celor cu sânge argintiu, au avut loc niște mutații?), de la cine a pornit războiul, între cine și cine e, și care e rostul lui.. și alte întrebări se îngrămădesc pe o listă uriașă. Se fac anumite referiri la un trecut îndepărtat, așa cum se întâmplă de obicei în distopii, dar totul e foarte slab construit. Baza pe care Victoria Aveyard a pus-o pentru lumea ei e mai șubredă ca un foc de paie, e ca și casa pe care o construiesc cei trei purceluși și pe care vine lupul cel rău (în acest caz, cititorul circumspect, care totuși își pune anumite probleme, disecă anumite lucruri, nu acceptă cu lingurița tot ce îi bagă pe gât autorul) și i-o clatină imediat. Deci această incapacitate a scriitoarei de a-și clădi acțiunea pe o bază credibilă e un prim minus al cărții.

Nici la capitolul originalitate nu pot excelează această poveste, am avut constant senzația că elementele componente ale altor cărți fantasy și distopii au fost amestecate, iar apoi au fost selectate anumite piese care i-au convenit autoarei și pe care a încercat să le unească, să le omogenizeze într-un nou tablou, care a ieșit distorsionat. În afară de ideea genială a celor cu sânge roșu și a celor cu sânge argintiu, și a diferențelor dintre ei, oricât de mult s-ar fi străduit, multe similarități cu alte povești sunt vizibile, deranjante, bat la ochi fără să vrei. Ca să nu mai spun că, din nefericire, ”Red Queen” abundă de clișee, ceea ce e foarte trist și frustrant și mă face să mă frământ, să mă gândesc unde au văzut ceilalți măreție când eu m-am lovit doar de platitudine. Am observat pe net că majoritatea celor din străinătate au fost grav avariați de întorsătura de situație de la final, au rămas răvășiți, nu se așteptau. Pentru mine a fost de la început mai evident ca o gorilă dansând samba în centrul orașului cine e antagonistul și pe ce drum merge totul, care va fi deznodământul. Era clar, simplu, nu m-a surprins absolut nimic din ce s-a întâmplat, și credeți-mă că nu trebuie să fiți Sherlock Holmes sau Hercule Poirot ca să vă dați seama cu ușurință de turnura pe care evenimentele o să o ia.

Personajele nu au o personalitate a lor, nu sunt acel tip care îți rămâne în minte, nu sunt memorabile. Sunt..cum să le spun.. oameni ficționali de carton. Mare Barrow e un narator necredibil în mare parte din poveste, ceea ce nu pot spune că m-a deranjat neapărat. Am apreciat faptul că nu e perfectă, nicidecum, are și ea o parte a ei malițioasă, duplicitară, asta i-a mai dat o boare de umanitate. Însă relațiile pe care ea le construiește cu cei din jur nu sunt foarte puternice, par superficiale, nu sunt bine închegate. Nu am simțit vreo clipă că se nasc sentimente între ea și vreunul din cei doi prinți, Maven sau Cal, deși e evident că autoarea a vrut să includă neapărat și triunghiul amoros. Mi s-au părut mult mai interesante anumite personaje secundare, a căror substrat mi-aș fi dorit să fie mai exploatat.

Deși eram convinsă că voi iubi ”Red Queen” de Victoria Aveyard, și mi-am și dori din tot sufletul să fie așa, pentru mine rețeta folosită de autoare nu a funcționat iar ingredientele cărții nu m-au convins. Dar asta nu înseamnă că vă îndemn să nu îi acordați o șansă, dacă aveți ocazia să o citiți, deoarece fiecare percepe altfel fiecare poveste, o filtrează prin filtrul propriei conștiințe, propriilor așteptări.

Carte primită pentru recenzie de la librăria online Books Express.

Puterea e un joc periculos. ”Red Queen” de Victoria Aveyard - Recenzie

Krisz 4

Read More

Cartea a apărut la Editura Trei şi o puteţi comanda de AICI

Să fii regină poate părea cândva o binecuvântare, onoarea, confortul şi respectul de care beneficiau conducătoarele din trecut făceau să pălească orice încercări şi probleme care se puteau ivi. Să fii regină într-un viitor distopic se pare că e cel mai mare blestem, soarta îţi e petcetluită, viitorul e întunecos, iar asta ne dovedeşte autoarea Erika Johansen în volumul ei de debut, „Regina adevărată”.

Kelsea Raleigh a trăit în umbră, ascunsă de ochii celor din jur, până în momentul în care îndeplineşte 19 ani. Din acea clipă, ea este nevoită să îşi lase în urmă părinţii adoptivi, care au vegheat la protecţia şi educaţia ei, să îşi ia la revedere de la pădurea ei dragă, de la căsuţa în care a locuit şi de la biblioteca care a purtat-o în atâtea locuri şi i-a făcut mai palpitantă viaţa atât de îngrădită.. Trebuie să o lase în urmă pe Kelsea, fetiţa, şi să îşi ia în mâini destinul şi titlul de regină care i se cuvine.

Însă oricâţi ani de instruire ar fi făcut, nimic nu o putea pregăti cu adevărat pentru ce o aşteaptă: domnia unui regat destrămat dintr-un viitor distopic, în care oamenii trăiesc ca în Evul Mediu, un timp în care lumea în loc să evolueze, a regresat, după un cataclism numit Trecere. Ţinutul ei, Tearling, e decimat de nedreptăţi şi teroare, de durere şi sărăcie, e plin de duşmani care plătesc asasini profesionişti pentru a o elimina. În plus, o regină malefică, Regina Roşie, o vrăjitoare ce domneşte de zeci de ani în Mortmesne, deţine controlul şi asupreşte toate celelalte teritorii. Contrar aşteptărilor ei, se pare că moştenirea pe care o primeşte tânăra nu seamănă deloc cu ce îşi imagina şi este izbită din plin de furtuna şi toate dificultăţile care o aşteaptă, dar mai ales de pericolele care o pândesc la tot pasul.

Kelsea trebuie să repare toate greşelile făcute de mama ei, să ţină pasul cu avalanşa de informaţii pe care le află, deloc plăcute, să câştige încrederea şi respectul membrilor gărzii ei, circumspecţi că va avea sorţi de izbândă, dar mai ales, al poporului, însă pentru a reuşi să facă ceva din toate acestea trebuie, mai înainte de toate, să reuşească să rămână în viaţă cât mai mult.

Cartea aceasta nu a fost primită în mod foarte ospitalier la noi în ţară, ţin minte că primele reacţii ale cititorilor, după ce au descoperit povestea, nu au fost cele mai bune şi drăguţe. Tot valul acesta de negativism îndreptat asupra ei recunosc că mi-a mai tăiat din elan şi entuziasm şi am început volumul cu inima oarecum îndoită, sceptică, nesigură că ce voi găsi în ea va fi pe placul meu. Cred că tot răul, ca să spun aşa, a fost înspre bine, deoarece astfel am reuşit să fiu, în final, extrem de încântată de poveste, de personaje, să mă ia prin total prin surprindere ce am descoperit ascuns în filele cărţii.

Dacă ar fi să definesc „Regina Adevărată” de Erika Johansen în două cuvinte, ele ar fi: diferită şi îndrăzneaţă. De ce spun asta? Pentru că autoarea s-a îndepărtat de tiparele posibile care aparţin atât distopiilor cât şi cărţilor fantasy (fiindcă există strecurate şi elemente supranaturale) a construit personajele într-un manieră nouă, originală, şi şi-a îndreptat armele în direcţii nebănuite. A avut curajul şi intuiţia grozavă să străbată tărâmuri neexploatate de alţii până acum şi, în plus, să le cucerească. Cu toate acestea, cred că lumea ei putea fi mai atent construită, deoarece este destul de înceţoşată povestea despre Trecere, ce a generat aceste modificări care au dus la traiul lipsit de tehnologie, ca în Evul Mediu, de ce anumite elemente din trecut, din lumea noastră, sunt atât de adânc ancorate în memoria colectivă şi alte detalii. Am speranţa că acest lucru se va remedia pe viitor şi voi descoperi mai multe în celelalte volume.

Total neaşteptat, personajul principal feminin nu este unul previzibil şi decupat din acele şabloane uzate şi super uzate la care scriitorii apelează de obicei. Kelsea nu e frumoasă, ci banală, nu e extraordinară, ci o fată normală, care are propriile temeri şi defecte, nu ştie totul, dar are o capacitate uimitoare de a recupera toate informaţiile care i-au fost ascunse până acum, şi îi erau total necunoscute. Cu toate că mulţi s-au plâns de lipsa ei de pregătire, consider că tocmai acest fapt a pus baza la transformarea ei evidentă, la evoluţia pe care o simţim la persoana ei, una vibrantă şi clară. Cu fiecare nouă încercare pe care o are de trecut, fiecare ameninţare care o zdruncină, vedem clar că se conturează o regină curajoasă, puternică, din tânăra ce până atunci trăise doar cu nasul în cărţi. E hotărâtă nu doar să facă schimbări, ci să fie chiar ea schimbarea din regatul pe care îl va conduce.   

O apariţie cu adevărat spectaculoasă în acţiune o are Spectrul cu cele două incursiuni ale sale. El este o enigmă, nimeni nu îi cunoaşte adevărata identitate, e un  hoţ şi singurul care se joacă cu nervii Regentului după bunul plac, care l-a îngenunchiat vreodată. Kelsea este imediat vrăjită de acest tânăr fermecător şi independent, sarcastic şi intrigant, şi pe bună dreptate, dar el nu pare a-i răspunde cu acelaşi interes. Singura lui dorinţa e ca fata să devină regină, şi una bună. Apreciez alegerea Erikăi Johansen de a se detaşa iar de alte serii şi de a elimina complet din schemă o relaţie, un lucru atât de rar la cărţile de genul. Deşi eroina se gândeşte la Spectru uneori, latura amoroasă nu e prezentă, lipseşte, iar acest lucru nu m-a deranjat deloc, deoarece acest volum pune accent pe alte lucruri mai importante.

Am observat că autoarea a avut în primul volum anumite deficienţe în a zugrăvi antagoniştii „ca la carte”. Fiindcă iniţial am avut un contact indirect cu ei, prin intermediul caracterizării realizate de alţii sau prin simpla enumerare a faptelor lor, mai mult decât grăitoare, toate informaţiile prezentate pe marginea acestor personaje negative le-au pus într-o lumină puternică, maliţioasă, mi-au dat senzaţia unor prezenţe îngrozitoare, terifiante. Faima lor precede realitatea însă, deoarece atunci când i-am întâlnit cu adevărat, prin intermediul pasajelor narative din perspectiva lor, sau când le-am observat comportamentul, atât Regina Roşie, cât şi Regentul (unchiul lui Kelsea), deoarece despre ei e vorba, mi s-au părut lipsiţi de substanţă, realitatea a pălit în faţa imaginii din mintea mea şi a aşteptărilor pe care le aveam. Poate pentru că ezitările şi patimile reginei din Mortsmen nu mi s-au părut fondate, având în vedere atu-urile de care dispune, şi, mai ales, Regentul mi s-a părut doar o caricatură proastă şi neconvingătoare a ceea ce credeam că e un candidat fioros la tronul Tearlingului.

Înţeleg cum acest roman nu ar putea fi pe placul tuturor, datorită numărului destul de mare de pagini, care conţin uneori pasaje mai statice, mai puţin antrenante, sau a inovaţiilor pe care le conţine şi a faptului că se deplasează de la traiectoria cu care cititorii acestui gen sunt obişnuiţi. Dar vă rog să îi acordaţi o şansă, să descoperiţi singuri tot ce oferă, să acceptaţi să pătrundeţi în lumea lui. E posibil să fiţi total uimiţi de poveste, cum am păţit şi eu.
Dacă vă aşteptaţi să citiţi o distopie ca toate celelalte, care foloseşte acelaşi prototip utilizat până acum, acest lucru nu se va întâmpla. Iniţiativele curajoase la care apelează scriitoarea te pot cuceri sau dezamăgi, dacă nu eşti genul de persoană care iese uşor din zona sa de confort şi nu e deschis la noi propuneri din lumea ficţională, dar cu siguranţă nu te vor lăsa indiferent, asta vă garantez. 
Pentru mine totul a funcţionat minunat, aplaud creaţia Erikăi, ideile ei, personajele şi legăturile construite între acestea şi aştept cu mult entuziasm continuarea.

Carte primită pentru recenzie de la Editura Trei.

Regina a sosit! Trăiască Regina! "Regina Adevărată"(Regina Ţinutului Tearling #1) de Erika Johansen - Recenzie

Krisz 43

Read More

Cartea poate fi comandată de AICI, de la Editura Trei

Poate până într-un anumit moment avem impresia că ne cunoaștem, că știm ce putem realiza, dar doar atunci când ești pus în situații limită, neobișnuite, când ești rupt din liniștea și monotonia realității tale și aruncat într-un ring unde trebuie să lupți constant pentru viața ta, abia atunci poți spune cine ești cu adevărat și de ce ești în stare – atunci când judecata, ambiția ta și calmul sunt singurele tale soluții rămase. Nu ai habar cât de puternic ești, până când să fii puternic e unicul lucru care ți-a mai rămas.

Doi tineri deosebiți și aparținând unor lumi diferite se întâlnesc la o petrecere pe bordul navei spațiale Icarus. El e un erou de război meticulos, deși e un adolecent doar și nu e un om în toată firea, iar ea e nefericită deși are totul deoarece se simte prinsă în carapacea de protecție și lux a tatălui ei, cel mai bogat om din Univers. Tarver Meredsen și Lilac LaRoux ajung din cauza unei circumstanțe nefericite și tragice împreună pe o planetă necunoscută, parțial terraformată, după ce supraviețuiesc exploziei navei pe care se aflau.

Cei doi vor învăța să se tolereze și să se respecte unul pe celălalt, să se ajute și protejeze de eventualele pericole care apar, să nu își piardă pe drum speranța, aflați acum într-o situație ce pare fără ieșire. Însă mai presus de toate acestea, vor fi nevoiți să descopere misterul unor ființe bizare de pe acea planetă, deoarece ele par a fi cheia salvării lor.

Unele cărți îmi sunt predestinate și, mai devreme sau mai târziu, reușesc să le citesc și devin complet vrăjită de magia lor. Citind descrierea, mărturisesc că am fost oarecum intimidată de ea, deoarece nu citesc în general cărți SF, nu îmi plac deloc, și mă temeam că ”Cioburi de stele” nu mă va impresiona deloc, din acest motiv. Nu s-a întâmplat așa, elementele SF sunt puține și explicate, pe înțelesul celor care nu sunt inițiați în acest gen, și consider că e lectura ideală pentru oricine.

Dacă recent mă plângeam de personajele fade pe care le-am întâlnit într-o carte, aici am simțit opusul iar inima mea a fost pe deplin cucerită de atenția și grija acordată acestora. Cele două scriitoare reușesc să se completeze perfect, ca două picături ale aceleiași substanțe fermecate.. Talentul lor se împletește cu iscusință, creând un tot unitar special. Bănuiesc că fiecare s-a concentrat pe una dintre cele două perspective, s-a dedicat schițării personajelor, a umplerii lor cu viață, culoare, nuanțe și contraste, asta fără să scrijelească sau să aducă modificări asupra stilului și farmecului cadrului general al cărții.

Eroii acestei povești au două personalități foarte puternice și sunt plini de contradicții, dar asta îi face și memorabili. Fiecare are propriile regrete, fiecare își protejează inima cum știe mai bine. Niciunul nu e unidimensional, ei trec prin numeroase stări, sunt imperfecți, dar asta îi face mai palpabili, mai reali. Deși e invidiată de toată lumea, Lilac s-a ciocnit constant de puterea tatălui ei și a trebuit să facă sacrificii, să își impună limite în relațiile și sentimentele pe care le nutrește față de cei din jur. De aceea, și-a baricadat adevăratul suflet în umbra aroganței și intangibilității, conștientă fiind că inima ei, în mâinile oricui, poate fi o bombă cu ceas pentru respectivul. Tarver la rândul lui, a trecut prin dezamăgiri, durere, despărțiri, iar toate acestea l-au ajutat să se definească, să se întărească, să fie mai puternic, serios, rigid, de neînvins. Însă e de ajuns să dea peste Lilac, care după numeroasele înțepături și ciocniri dintre ei, va reuși prin încăpățânarea și dorința ei de a trăi, să îl impresioneze, să i se cuibărească în suflet.

În ”Cioburi de stele” se pune accent mare pe detalii iar descrierile sunt vii și ușor de proiectat în minte, în plus, toate senzațiile pe care le experimentezi o dată ce ai pășit pe această planetă ciudată sunt puternice și îți dau furnicături, te ating cu adevărat. Scriitura romanului este ca o dantelărie fină și complexă, de o frumusețe unică și totodată tăioasă și ușor de săgetat, de impresionat, în situațiile extreme.

O poveste impresionantă despre supraviețuire, despre păstrarea speranței chiar și în momente tragice, despre aparențe și înlăturarea acestora și, mai ales, despre cum încrederea, prietenia, dragostea pot fi cele mai importante lucruri de care te poți agăța atunci când viața ta atârnă de un fir de păr.. O lectură fascinantă, înrobitoare, pe care o recomand din tot sufletul!

Carte primită pentru recenzie de la Editura Trei.

O aventură emoționantă în spaţiul cosmic. ”Cioburi de stele” (Constelații #1) de Amie Kaufman și Megan Spooner

Krisz 5

Read More

Cartea a apărut la Editura Herg Benet și o puteți comanda de AICI

Am stat de multe ori și m-am gândit cum va evolua societatea noastră peste mai mulți ani. Care vor fi schimbările, etapele prin care va trece, și noile provocări cu care se vor confrunta urmașii noștri. Nu pot spune nici acum că sunt mulțumită de ce văd în jurul meu, de faptul că ne pierdem încet încet umanitatea, compasiunea, și ne lăsăm corupți de egoism, superficialitate. Nu mai credem în valorile de altădată, iar respectul e pe cale de dispariție. Va fi oare în România mai rău sau mai bine peste 32 de ani? Nu știu. Dar autoarea Lavinia Călina a încercat să ne răspundă la această întrebare într-un mod aparte, original, în romanul ei de debut, ”Ultimul avanpost”.

Suntem transportați în anul 2046, într-o Românie Regat, una aparent înfloritoare și foarte dezvoltată după al treilea Război Mondial. Prin ochii Dianei, viitoarea prințesă și fata Ministrului de Interne, vom păși în culisele acestei lumi aparent perfecte, luxoase, vom participa la petreceri și la călătoriile lor prin Regiunile țării, dar vom avea ocazia să simțim teama, umlința, atunci când tânăra va fi răpită de rebeli și va descoperi cusururile, crăpăturile care amenință să se extindă și să distrugă tot ce a fost construit până acum.

Am fost fascinată de această carte de când am aflat că va apărea. Am citit-o când încă nu era ”pe val”, ca să spun așa, lumea nu auzise de ea și nu puteai afla prea multe lucruri din blogosfera de carte. Țin minte că prima mea dorință când am terminat-o a fost să o promovez cât pot, să o aduc în atenția câtor mai mulți cititori, dar am intrat imediat în sesiune și toate planurile mele au fost năruite temporar și suspendate. Acum este foarte cunoscută, dorită de multă lume, recenziile cărții apar cât mai des pe bloguri, și asta nu poate decât să mă bucure.

Distopiile au rămas încă printre preferatele mele pentru că îmi dau multe de gândit, și nu știu dacă a mai fost accesat până acum la noi acest gen, ceea ce dă un mare plus romanului. Cartea m-a captivat de la prima până la ultima pagină și mi-a depășit cu mult așteptările, care erau şi aşa destul de mari. Am fost total sustrasă din prezent și aruncată în mijlocul acelor evenimente destul de tulburate din viitor. Lumea imaginată de autoare este una realistă, palpabilă, clădită cu grijă și atenție, a fost pusă o temelie solidă și apoi cu fiecare întâmplare a mai adăugat câte o cărămidă pentru a susține veridicitatea acelor timpuri.

Deși România este Regat, nu vă așteptați, totuși, la etichetă și discuții aristocratice. Cei care aparțin din înalta societate sunt destul de moderni, de actuali, iar asta reiese din comportamentul, limbajul lor și modul de a se distra. Personajele, deși numeroase, sunt atent conturate și se pot individualiza cu ușurință, de asemenea, sunt tipologii diferite, au reacții specifice, te poți atașa cu ușurință de unele sau le poți detesta pe altele. Nimeni nu  te lasă indiferent, iar personajele principale trezesc sentimente și reacții puternice în cititor. Deși Diane a fost destul de antipatică inițial, pe parcurs am remarcat o evoluție evidentă în bine. Devine din tânăra indiferentă, răzgâiată și ușor de manipulat, o fată puternică, hotărâtă, capabilă să ia decizii în situații limită, să se facă respectată, și să se răzvrătească, atunci când este nevoie. Tânăra nu va lupta doar cu cei din jur, cu sistemul, ci cu ea însăşi, în încercarea de a se regăsi pe sine, cea de altădată, de a-şi aminti cine e ea cu adevărat.

Dan este un bărbat dur, plin de probleme, iar acestea s-au răsfrâns asupra modului lui de a interacționa cu cei din jur. Mi s-a părut de multe ori exagerată bruschețea din comportamentul lui față de Diane și mai ales m-a deranjat faptul că ea uneori a acceptat schimbările lui fulgerătoare de comportament. Pe de altă parte, prințul Alexandru Ivan Negri este un personaj extrem de complex și mulitidimensional, care m-a intrigat constant și pot spune că deși rolul lui e unul negativ, este preferatul meu. În ciuda felului lui rece, meticulos de a fi, a modului de a-i respinge pe cei din jur, simt că are un background interesant, nişte întâmplări din trecut sau din copilărie şi-au pus amprenta asupra lui. Sper ca în volumul doi să aflăm mai multe din culisele acestui personaj remarcabil. M-am bucurat că Lavinia a ales să se axeze mai mult pe acțiune, pe adrenalina care e prezentă la orice pas, pe caracterizarea și crearea unor personaje unice, și mai puțin pe partea romantică. Deşi prezentă şi aceasta, este destul de firavă.

Citisem într-un interviu că autoarea pur și simplu s-a apucat într-o zi să scrie, fără intenția precisă de a-și publica romanul. Asta se poate observa cu ușurință, parcă poți simți franchețea din spatele cuvintelor, se vede că nu au fost folosite anumite tipare sau clișee, un drum specific de urmat ca la alte distopii, care să prindă cât mai mult la cititori. Cu toate acestea, am avut parte de o poveste interesantă, plină de răsturnări de situație, de dezvăluiri, și care dă dependență. Credeți-mă, descrierea cărții nu cuprinde nici un sfert din cât de multe veți descoperi în această carte, din tot ce reprezintă ea.

Întâmplările din roman și flashback-urile de care avem parte sunt ca niște piese de puzzle care inițial sunt confuze, nu le cunoști locul și rostul, la final vor forma o imagine clară și surprinzătoare, atâtea fragmente adunate într-un tot unitar spectaculos. Totul va căpăta un sens, până și comportamentul unor personaje sau alegerile lor. Am rămas foarte încântată de poveste, de cum a evoluat, de deznodământul ei, iar când am terminat-o de citit o satisfacție mi-a invadat sufletul, datorată bucuriei de a fi citit ceva pe placul meu, ceva bun și fascinant. 

”Ultimul avanpost” m-a făcut să meditez la limitele pe care le poate depăși omul și cadavrele peste care poate călca pentru a-și depăși condiția și a deveni invincibil, dar şi la capacitatea noastră de a ne regăsi eul, pe noi însăşi, atunci când ne simţim pierduţi şi deznădăjduiţi. M-a cucerit de la primul cuvânt și pot afirma cu mâna pe inimă că în prezent este romanul meu contemporan românesc preferat. 

„Ai avut vreodată coșmarul acela groaznic în care te cufunzi în întuneric, în care te simți pierdut, rătăcit, coșmarul acela în care alergi și alergi, te zbați, încerci să fugi, să o iei la goană, dar nu faci nicio mișcare? Coșmarul în care simți cum se apropie pericolul, în care toate simțurile tale sunt în alertă și ești conștient că trebuie să faci ceva până nu e prea târziu, însă nu poți clinti un mușchi? (...) Ei bine, eu îl am aproape în fiecare seară.”

”- Haide, Alex, nu folosi cuvinte pe care nu le înțelegi. - Poate nu am știut eu să îți arăt, Dia, dar am ținut mult la tine, foarte mult. Degetele lui îmi prinseră mâna și se încleștară cu ale mele. Poate părea ciudat, dar era cel mai drăguț lucru pe care mi-l spusese până în prezent. Vorbele lui erau sincere, erau pline de căldură, erau spuse din toată inima, erau pe un ton blând, erau zise într-un moment de luciditate, dar erau rostite mult prea târziu.”

"Omul când vine pe lume are pe el doar pielea, pe parcursul vieții depinde doar de el dacă se leagă cu propriile lanțuri sau îi lasă pe alții să îl lege cu ale lor.”

Carte primită de la editura Herg Benet pentru recenzie. 

România viitorului, România distopică. ”Ultimul avanpost” de Lavinia Călina - Recenzie

Krisz 20

Read More