Știință și credință, însă o singură iubire. "Castelul din Pirinei" de Jostein Gaarder - Recenzie

Cartea a apărut la Editura Univers şi o puteţi comanda de AICI

Fiind copii, întrebările pe care le punem constant este despre ceea ce vedem. La astfel de întrebări, toate persoanele au câte un răspuns: "Este un copac... este o pisică... este o biserică."

Pe parcurs ce creștem, cel mai adesea ne lovim de întrebarea ce începe cu "De ce?". La aceste întrebări, primim un răspuns mai amplu la care nu îi înțelegem doar simplitatea lui, ci și complexitatea pe care o avem în sufletul nostru tânăr.

Însă vine un moment în viață în care punem întrebări la care nu găsim niciun răspuns bun sau greșit, adevărat sau fals.

Răspunsul trebuie să îl găsim noi, să îl creăm noi, să îl atingem noi. Și să îl credem noi.

Așa cum și Solrun, din cartea "Castelul din Pirinei" caută un răspuns la întrebarea pe care ne-am pus-o cu toții pe parcursul vieții: "Există viață după moarte?"

Această carte, în toată esența ei, este o carte minunată. Atinge niște subiecte frumoase și interesante în același timp.

De ce? Deoarece este vorba despre doi oameni care au avut propria credință, propriile dorințe, propriile aventuri, propriile țeluri, propria iubire. Toate aceste lucruri îi evidența de toți ceilalți, de toate cuplurile. Erau Steinn și Solrun. Iar asta spunea tot ce doreai să știi: erau un întreg.

Dar chiar și cele mai rezistente lucruri au un sfârșit... iar relația lor s-a încheiat în momentul în care au avut parte de o experiență devastatoare, însă enigmatică. O experiență ce le-a spulberat încrederea, ce le-a sfărâmat gândurile, ce i-a făcut să se îndoiască de propria persoană.

Chiar dacă a fost o ruptură curată între ei doi, acea ruptură i-a făcut să țină o tăcere de treizeci de ani, în care și-au trăit viețile separat, alături de alte persoane care le-au ținut locul în viața lor.

În momentul în care s-au revăzut, în locul în care s-au despărțit sufletește în urmă cu treizeci de ani, a fost ca o reuniune a ceea ce au simțit și trăit împreună. Solrun era convinsă că întâlnirea lor nu era întâmplătoare, însă Steinn contrazicea această ipoteză. În urma unei plimbări împreună în care au povestit, și-au promis că vor coresponda prin e-mail, pentru a se pune la punct cu tot ce au trăit separat. 

În urma acestor e-mail-uri, au realizat amândoi că sunt foarte diferiți. Steinn a ajuns să devină un rațional.

Un om de știință ce caută, cercetează, ce trebuie să găsească soluția la fiecare problemă. El nu crede, el doar afirmă sau neagă. El trebuie să fie conștient de existența fiecărui lucru material, să cunoască istoria universului, omenirii. Solrun însă... este o persoană credincioasă ce crede într-o putere divină, ce crede în supranatural, în ceea ce nu vede, dar cu siguranță există... ce crede în sufletele noastre, ale oamenilor, niște entități ce sunt singurele ce pot fi nemuritoare, în urma corpului nostru muribund.

Dialogul este interesant, fascinant, plin de informații adevărate, ce te pun pe gânduri. Chiar dacă au păreri diferite, chiar dacă viața lor se ghidează pe lucruri total opuse, ei reușesc să aibă o conversație frumoasă, plină de respect pentru părerile fiecăruia.

Ceea ce mi-a plăcut a fost felul în care mă simțeam în timp ce citeam. Eu sunt de regulă o persoană ce crede într-un Dummnezeu, ce îi place să creadă că sufletele noastre vor trăi, chiar dacă noi am murit pe această lume. Însă deopotrivă, prin profesia pe care am ales să merg, am o parte rațională, logică, ce dorește să descopere, să cerceteze, să afle dovezile de care are nevoie pentru a știi dacă e adevărat sau nu.

Așa că... da, mă simțeam ca un clovn care jongla cu cele două personaje. În timp ce Steinn își spunea punctul de vedere, îl ridicam sus, iar pe Solrun o țineam în mână pentru a nu o lăsa să cadă, iar când Solrun își etala crezul și ceea ce simțea, o aruncam spre ceruri, iar pe Steinn îl atrăgeam cu propria gravitație. Ajungând astfel să îi respect pentru ceea ce reprezintă, pentru ceea ce simbolizează. Steinn este evoluția omului, iar Solrun evoluția sufletului.

De asemenea, amândoi își calcă pe promisiunea făcută acum treizeci de ani și încep să discute despre acea experiență pe care au trăit-o împreună și care a fost ceea ce i-a despărțit... chiar dacă amândoi au găsit în ea ceea ce aveau nevoie pentru a continua, pentru a merge mai departe, pe propriul drum, având propria liniște. Chiar dacă au trăit împreună acea întâmplare, au avut păreri total diferite despre ceea ce s-a petrecut, fapt care le-a adus sfârșitul relației. 

Oare acum, după treizeci de ani, vor ajunge să se pune de acord în privința acelor clipe pline de groază și însemnătate? Sau vor da greș și de data asta?

Citiți cartea și lăsați-vă impresionați.
Chiar dacă sfârșitul este tulburător, ce te poate marca, este tocmai mesajul pe care trebuia să îl trasmită pentru a fi cu adevărat o carte remarcabilă. Chiar dacă două persoane sunt diferite, atâta timp cât dragostea îi leagă, așa cum Steinn și Solrun au împărtățit o iubire incredibil de frumoasă, nu mai e nevoie să demonstrezi că ai dreptate. Trebuie doar să accepți, să îl accepți și să te accepți. Asta înseamnă iubirea adevărată.

“N-am vrut să par arogant, dar nu mai sunt în stare să-mi amintesc exact cum m-am exprimat. Ce am scris? N-am scris că mă mișc pe-aici pe-acasă fredonând continuu de fericire că ne-am reîntâlnit?”

“Lumea nu este un mozaic de coincidențe, Steinn. Toate lucrurile din lume se leagă între ele.”

“Ce este o ființă omenească, Steinn? Te-ai gândit vreodată, sau de câte ori te-ai gândit că sub pielea sensibilă, subțire ca un șervețel de hârtie, a antebrațului sau a coapsei tale, este carne și sânge? Ți-ai imaginat vreodată cum arată interiorul intestinelor tale? Înăuntru, mă refer! Acesta ești tu? Unde ți-ai ancora centrul ființei tale, acea părticică din tine care spune: eu gândesc și visez? În fiere sau în splină? În inimă sau în rinichi? În intestinul subțire, poate? Dar de ce n-am căuta această esență în suflet, în spirit, acolo unde de fapt există, deoarece toate celelalte nu sunt altceva decât ticăitul unui ceas și nisipul dintr-o clepsidră. Mocirlă și noroi, după părerea mea.”

Carte primită pentru recenzie de la Editura Univers.