Realitatea ca și marea: uneori liniștită, alteori zbuciumată. ”Pânza de păianjen” de Cella Serghi - Recenzie

Realitatea nu e adesea cea pe care o pictăm cu cele mai puternice și frumoase culori în gândurile noastre, ea nu acceptă ca și accesorii și nu se ghidează după visele și speranțele pe care le făurim, nu avem mereu parte de povestea de dragoste pe care o vrem iar viața nu e un roman pe care îl scrii de dinainte iar apoi te transpui în el și îl trăiești. Important e să mergi mai departe demn indiferent de piedicile care ți se pun în calea fericirii și să înțelegi ceva din toate lecțiile pe care destinul ți le oferă ca un profesor când mai strict, când mai înțelegător.

Încă de la începutul romanului ”Pânza de păianjen” aflăm de prietenia dintre două tinere, dar pe care diferitele circumstanțe și drumurile separate le-au îndepărtat fizic, dar nu și sufletește. După mulți ani, prenumele Diana, al prietenei ei, apare din nou în viața Ilincăi, iar aceasta pare a fi acum un personaj la fel captivant, dar scandalos, dar care se află pe numele tuturor. Ilinca e intrigată să descopere traseul trecutului prietenei ei și întâmplările care au purtat-o până într-un anumit punct mai critic din prezent. Ea, ca și noi, își va găsi toate răspunsurile în paginile caietelor Dianei, scrise sub forma unor jurnale care au urmărit îndeaproape viața ei începând cu copilăria și până acum.

Diana Slavu, un copil sărac și obișnuit cu greutățile încă de mică, nu a fost privată de ele nici în adolescență, dar ambiția și speranța nu au părăsit-o niciodată și a pășit mai departe încrezătoare și cu capul sus pe poteca plină de șuișuri și coborâșuri care a fost destinul ei. Foarte tânără și fragilă emoțional, ea îl primește extrem de repede în inima ei pe Petre Barbu, un pictor singuratic, misterios și boem pe care îl cunoaște la Mangalia și mulți ani îi va dedica fiecare gând și vis lui. Într-un cadru feeric, la malul mării, el îi apare ca un prinț dintr-o poveste, felul lui enigmatic și melancolic o intrigă iar tristețea lui o atrage, o face să își dorească ca ea să fie cea care îi aduce culoare și fericire în existența ce pare cu tente de gri.

Însă realitatea ei a continuat să fie la fel ca marea pe care o iubește atât de mult: uneori liniștită, dar adesea zbuciumată, răvășitoare, iar vântul necruțător a purtat-o departe de dorințele ei, mereu în situații neprevăzute și alături de persoane care și-au pus amprenta în sufletul ei și au colaborat la zbuciumul ei din interior care nu i-a dat răgaz vreo clipă.

Nici nu mai țin minte de cât timp mi-am dorit să citesc cartea aceasta, uneori am senzația că dintotdeauna, dar mai ales de când am descoperit citatul "Cred că nicio carte nu rezistă dacă nu zideşti în ea o parte din sufletul tău." al Cellei Serghi, pe care l-am zidit în mintea și inima mea. Romanul este unul realist, care surprinde viața cu toate neajunsurile ei, cu bune și cu rele, are o acțiune care curge lent, treptat și se axează pe toate momentele importante din viața eroinei, iar datorită vocii ei puternice și sincere, capabile să zugrăvească povestea cu emoție și sensibilitate, scriitura este una aparte. Descrierile sunt vii și elaborate, am închis uneori ochii și am simțit sub tălpi nisipul călduț, am perceput adierea calmă a vântului, briza, și am auzit liniștea mării. Cred că e imposibil să nu te cuprindă o stare de relaxare și melancolie atunci când te adâncești printre paginile acestei povești.

Am avut și câteva lucruri care nu m-au captivat și părți mai puțin interesante pe care am simțit că s-a insistat atât de mult încât le-a oferit o tentă de plictiseală: este vorba de prima parte a cărții, cea în care se descrie copilăria ei, dar, șocant, și ultima parte. Ele au mai întunecat în ochii mei farmecul poveștii, miezul cărții a fost cel mai bun și mai complex, deși a mai avut și el parte de unele goluri de întâmplări. Nemulțumirile mele se întind și până la reacțiile și deciziile greșite pe care personajul le-a luat, sau comportamentul ei uneori prea copilăros, altădată prea realist, felul ei de a fi este contrastant, se luptă inocența cu maturitatea.

Diana a fost o adolescentă extrem de idealistă și visătoare, trăsături de care cu greu s-a îndepărtat, devenind o tânără femeie plină de contradicții, prinsă constant între trecut și prezent. Ea e genul de persoană specială, care rămâne inevitabil în mintea celor din jur, care nu trece pe nicăieri neremarcată și nici nu își dorește asta. Deși apreciată și admirată de mulți, mai nimeni nu a reușit să vadă suferința și rănile din interiorul ei. Petre Barbu, deși apare foarte puțin la început, este omniprezent în gândurile ei. El devine la un moment dat centrul existenței ei, farul călăuzitor. Prima dragoste este într-adevăr una care să te marcheze, care ți se întipărește pe inimă ca un tatuaj permanent și pe care îl vei purta mereu cu tine, dar pasiunea ei devine aproape obsedantă uneori, la fel ca tendința ei de a-l căuta în orice bărbat pe care îl cunoaște sau de a simți mereu că cei din jur nu se ridică la nivelul lui. Cel care a reușit după Petre să pătrundă cel mai mult în sufletul ei a fost Alex Dobrescu, singurul bărbat care mi s-a părut cu adevărat remarcabil, care mi-a captat interesul și a ajuns să fie personajul meu preferat.

Deși povestea ne demonstrează că iubirea nu e legată neapărat de prezența fizică a celui drag, că sufletul se poate agăța de un om fără măcar să îi simtă atingerea, doar datorită felului lui de a fi și ce îți inspiră el, cum te face să te simți, să plutești, pe de altă parte cred că e complet eronat să alergi mare parte din viață după o himeră, după o iluzie nerealizabilă, să te consumi și macini cu vise ce par departe de a se îndeplini vreodată. Trebuie să îți încui amintirile acolo în inimă și să nu le permiți să te conducă, să te manevreze cum vor. 

Fiecare persoană care apare în viața cuiva are rolul ei bine stabilit și deloc întâmplător. Că e unul secundar sau cel principal, care va juca pe scena fericirii tale, nimeni nu apare fără un rost în calea cuiva. Important e ca atunci când iubești pe cineva, devine important pentru tine, să lupți pentru acel om, să îi arăți ce simți, pentru că uneori îi poți schimba definitiv povestea cu un cuvânt sau cu o tăcere.

”Nu eram fumătoare, dar cam așa îmi închipuiam plăcerea pe care trebuie s-o aibă un fumător pentru o țigară, ca starea de euforie pe care o crea în jurul meu Alex. Cu el, fiecare părticică de timp se scurgea armonioasă, adevărată, deși nu se întâmpla nimic deosebit, mi se părea că trăiesc, că nu mai aștept altceva.”

“Mi-am spus: ceea ce mă atrăgea la el era impresia pe care mi-o dădea că e singur, nenorocit, că unicul lui stimulent în viață sunt eu, că sunt singura lui bucurie, unica lui preocupare. Dacă nu-i așa, nu mă interesează. Nu mă interesează un bărbat decât în măsura în care cred că-l stăpânesc ca femeie, în care cred că sunt pentru el, într-un moment din viață, o ființă unică, de neînlocuit.”

“Nu-nţelegi că merită să trăieşti pentru ca să vezi cum cad frunzele şi apoi cum cresc mugurii, pentru o zi în care e soare, pentru alta în care plouă?...”

“Ce trist e să nu mai poţi vibra la sunetul unei voci pentru care ţi-ai fi dat viaţa!”

“E curios, dar am citit caietele astea ca și când nu ar fi fost vorba de Diana, cu care am stat la școală alături, în aceeași bancă, patru ani, care intra aici, în salonul nostru, cu părul scăpărător de viață și toată numai zâmbet, ci de o eroină de roman, care-i seamănă leit. Era întotdeauna în prezența ei, atât de luminoasă și de optimistă, încă ceva care îmi scăpa, era sub strălucirea ei o personalitate complexă, nedeslușită, o forță care nu știam de unde vine, o melancolie foarte voalată, care nedumerea. Acum știu, Diana avea în ea toată copilăria ei sumbră, toate casele în care a trăit, tot acest destin în care se zbătea ca o gâză într-o pânză de păianjen.”