"Poveștile unei inimi" de Diana-Florina Cosmin - Recenzie

Cartea a apărut la Editura Curtea Veche și o puteți comanda de AICI.

Dacă aș trăi în vremea interbelică, m-aș vedea în Veneția. De mică am vrut să merg acolo, să mă uit la condolele ce însoțesc pe tinerii îndrăgostiți pe drumul pasiunii și a misterului; să văd drumurile pe care însăși Casanova, cel mai notoriu burlac, care a împrăștiat iubire și satisfacție în orice domnișoară ce caută imposibilul, care vrea să guste dintr-o bucată din rai, lăsându-se în acelați timp în brațele păcatului.

Mi-ar plăcea să mă duc la baluri în rochii frumoase, cu o mască finuță pe față, ca să nu mă recunoască nimeni. Să îi zăresc pe prinții în negru care stau la pândă după măștile lor, așteptând cu nerăbdare ceea ce căutau : fata visurilor lor.

În vremea aceea, scriitorii ar publica în anonimat câte un capitol pe zi, care ar zgudui toată Veneția cu îndrăzneala cu care au fost scrise acele cuvinte total nepotrivite în acel timp. Dar dacă pe Casanova nu l-a oprit nimic de la desfrânăre, pe scriitorii noștrii ce i-ar opri să le ofere tuturor lumea pe care o cunosc cu adevărat, dezgolită de toate măștile puritane. În fond, chiar și Casanova a avut un motiv întemeiat pentru actele lui: a căutat dragostea adevărată, așa cum și orice scriitor este însetat de cunoașterea necunoscutului.

Cred, cu dorință în suflet, că așa s-ar fi întâmplat în acea lume veche și necunoscută nouă cu adevărat. Din păcate - sau poate fericire - , știu doar ce se întâmplă acum, în timpul nostru fugitiv care aleargă fără oprire în maratonul vieții, fără să se oprească pentru a ne trage sufletul.

În această vreme, încă există tineri scriitori care publica în anonimat, chiar dacă o fac pe bloguri. Își scriu gândurile, sentimentele, propria viață, puțin ascunsă, dar totuși dezgolită, mai dezgolită decât o afișează în viața de zi cu zi, cu persoanele cele mai iubite. De ce simțim de cele mai multe ori nevoia să ne confesăm unui strain, decât celui mai bun prieten? De ce ne e frică de persoanele din viața noastră, dar acceptăm fără menajemente, și chiar cu bucurie în suflet, ceea ce ne oferă cineva de pe internet ?

Și totusi… există persoane care sunt dispuse să își deschidă sufletul cu adevărat în fața oricărui om. De ce spun asta? Deoarece știu cu adevărat o astfel de ființă care nu face diferențe și acceptă pe oricine lângă inima și sufletul ei. Își pune propria viață pe tavă și o oferă fără menajamente câte o porție la fiecare care e dispus să guste din cunoștiințele ei care au fost căpătate la rândul cu ajutorul acelei porți ale inimii care nu a fost niciodată închisă. Și-a asumat toate riscurile, indiferent dacă va păși și pe tărâmul suferinței, a indiferenței, a geloziei. Nu contează pentru că, după spusele mamei mele, dragostea este de două feluri : dragostea adevărată și neadevărată. Dacă ție frică de durerile și suferințele ei, atunci nu merităm nici măcar o dragoste neadevărată. Iar aceasta persoană… a ales calea dragostei adevărate. Pentru că doar așa poate ajunge la sufletele noastre…

Dacă a reușit ? Cu siguranța a făcut-o. Nu o cunosc personal, deși mi-ar plăcea să o fac, dar a fost de ajuns să citesc cartea ei, ca să intre și să își facă culcuș pentru totdeauna în sufletul meu, un suflet care de puține persoane a fost deschis.

Aceasta persoană minunată este Diana-Florina Cosmin, autoarea cărții ”Poveștile unei inimi”. Această carte mi-a fost oferită de editura Curtea Veche, căreia îi voi fi recunoscătoare pentru totdeauna deoarece mi-au dăruit șansa de a citi o asemenea carte.

Aș avea atâtea de spus despre această carte, dar în același timp nu aș știi cu adevărat să descriu în cuvinte ceea ce am experimentat în timpul lecturării ei. Simțeam o dorință avidă de a citi doar câte un capitol pe zi, pentru a nu termina cu adevărat cartea atât de repede, pentru că fiecare capitol reprezintă câte o poveste a inimii, o poveste cu multe învățăminte ce trebuiesc știute de orice fată, indiferent de vârstă, deoarece, dragele mele, poate nu știți, poate nu v-ați dat seama, poate nu vreți cu adevărat să admiteți acest lucru, dar suntem cele mai complexe și ciudate ființe. Suntem femei, iar când este auzit acest cuvânt de un bărbat, deja știe toate semnificațiile lui, mai puțin noi.

De ce ? Pentru că noi nu ne cunoaștem cu adevărat. Nu conștientizăm valoarea pe care o avem, pentru că încrederea lipsește de cele mai multe ori din vocabularul nostru.

Dragele mele, am găsit soluția. Împreuna cu Krisz, am găsit-o pe Diana, scriitoare noastră, venită parcă din vremea interbelică, susținând cu patos și curaj un lucru care pare atât de rar în zilele noastre, ajugând pentru unele dintre noi un mit, dar în același timp speranța ținând-o vie, chiar dacă ea însăși este ascunsă într-un coltișor al inimii. Diana susține fără rețineri, fără frică, cel mai pur și divin sentiment pe care Dumnezeu ni l-a dăruit. Acela este iubirea.

”Poveștile unei inimi” este o carte dedicată și închinată acestui sentiment. Cartea are în total 44 de capitole, iar fiecare în parte reprezintă o altă poveste la fel de amuzantă, frumoasă, minunată, simpatică, drăguță, hilară, superbă, și cu o morală incredibil de adevărată.
Această carte este scrisă din punctul de vedere al scriitoarei, deoarece nu există delimitare între personaj și narator, așa cum în dragoste, imposibilitatea este un mit. Diana ne povestește, ca o prietenă bună care ne iubește din tot sufletul ei, experiențele ei de viață, legate de acest sentiment.
În timpul citirii ei, m-am simțit ca o fată care citește jurnalul celei mai bune prietene, surorii, mamei, sau a unei persoane care deși nu o cunoaște, o iubește. Este ciudat, nu? Dar cum aș putea să nu mă atașez de cineva care are curajul să își scrie propria viață,  fără să ascundă niciun detaliu, fără să uite să spună numele prietenilor ei, a foștilor iubiți.  Să nu ador să citesc fiecare întâmplare amuzantă sau tristă, intensă sau monotonă, adorabilă și fenomenală, prin care a trecut Diana și din care a învățat un lucru semnficativ despre iubire și despre ea însăși. 

M-am regăsit de multe ori în poveștile ei, am simțit unele poveri pe care ea le-a trăit. Am avut unele dileme asemănătoare cu ale ei. Ce nu am avut însă este bucuria de a învăța din ele cu adevărat. Diana este o persoană curajoasă, iubitoare, deschisă, optimistă, sinceră. Ea vede ceva ce noi suntem prea orbite de frică să observăm. Aceea că  femeile sunt făcute pentru iubire :X.
Este imposibil să vă vorbesc despre fiecare capitol în parte. Nu imposibil, ci realmente nepotrivit. Nu vreau să vă iau satisfacția de a descoperi voi înșivă puterea pe care această carte v-o oferă, acea încredere care e ascunsă după fiecare cuvânt în parte, gata să sară în inimile noastre, după ce este evocat, iar nu în ultimul rând, acea dragoste, care este izvorită din inima scriitoarei, o dragoste oferită special cititoarelor ei.
Dar, în același timp, este imposibil să nu vă spun măcar despre trei povești care mi-au plăcut enorm. Nu mi-a fost ușor să fac o selecție de trei povești, însă am fost nevoită de siguranța că ceea ce fac este cel mai bine.

Povestea femeilor (ne)complicate

“Pentru a înțelege cât de simplu e să-ți croiești drum printre problemele vieții, este, poate, suficient, să încerci să te "strecori", mai întâi, într-un corset minunscul din anii '20.”

Orice persoană, indiferent dacă este bărbat sau femeie, fată sau băiat, copil sau bătrân, își dorește de cele mai multe ori ceva ce nu poate avea cu adevărat. Ca orice fată, Diana a visat să trăiască în altă epocă, o epocă a balurilor, a rochiilor cu dantelă, a corsetelor, a mănușilor croșetate. Însă știți cum se spune: este timpul să nu ne mai lăsăm pradă viselor, ci visele să devină prada noastră... iar Diana a acționat, pentru a-și prinde visul. Nu a putut face o mașină a timpului, dar asta nu a descurajat-o deloc. În schimb, s-a dus la un studio foto și s-a pozat în rochii de pe vremea interbelică. Pentru câteva ore, s-a simțit acea femeie din timpuri străvechi. O femeie timidă, sensibilă, manierată, necomplicată.
Oricât de mult ar fi vrut, magia a dispărut după acea ședință, redevenind Diana noastră. 

După ce a simțit, într-o mică măsură, cum e să trăiești în două epoci diferite, a realizat și diferențele enorme dintre femeile de atunci, și cele de acum.
Chiar dacă aveau atâtea interdicții, interdicții ce noi le considerăm absurde acum, aveau curajul de a le încălca, de a lupta pentru ce e drept și pentru dragostea lor. Chiar dacă trăiau într-o lume în care femeile și bărbații nu erau egali, asta nu le oprea să nu tânjească după acea libertate de a-și etala talentele de iubită. Pentru ele nu exista frica de a fi respinsă, frica de a nu face un pas greșit. Le plăceau cu adevărat să cocheteze cu băieții, să se lase duse de valul dragostei, a misterului, a adrenalinei ce o provoca acest act al seducției.

Este o poză din acea ședință de
care v-am vorbit :X.

În schimb, noi suntem mai temătoare decât au fost ele vreodată. Ne e frică de respingere, de a nu face un pas greșit. Noi ne creăm prea multe probleme în căpușor, probleme ce defapt nu există. Fiecare pas, fiecare frază, trebuie gândite din timp. Trăim într-o lume în care acele femei ar fi dat orice să o prindă. Avem libertatea, iar noi nu ne folosim cu adevărat de ea. 
Ce de de făcut?
“M-a ajutat să înțeleg că femeile de demult știau să-și joace cu măiestrie puținele cărți pe care le aveau la îndemână. Știau cum să dea din gene pentru a-și arăta iubirea sau respingerea, pentru a scrie istorie și a-și schimba destinul. Învățaseră să facă mult cu foarte puțin.
Noi, în schimb, putem mișca munții pentru ceea ce ne dorim, avem voie să rostim toate cuvintele care lor le erau interzise și să dăm glas tuturor sentimentelor care nu erau « de bonton ». Dar, din păcate, cădem în depresie pentru că suntem nevoite să dăm din coate și pumni, în loc să ne simțim norocoase că avem dreptul s-o facem. Ori de câte ori voi privi poza mea de  bucureșteancă interbelică, o să-mi aduc aminte că, atunci când îți place cu adevărat cineva sau îți dorești atât de mult un lucru, încât aproape ți-e teamă să-l rostești cu voce tare, cel mai înțelept este să tragi adânc aer în piept – pentru că nu te jenează niciun corset – și s-o alungi cât ai da de două ori din gene. Teama, nu dragostea.” - Diana Cosmin

Femeile aproape perfecte și ridicolul eliberator

“Să faci față respingerii este floare la ureche. Sau, cel puțin, e la fel de ușor ca atunci când te plimbi cu o pereche de urechi de iepuraș din dantelă prin centrul unei capitale europene!”

Teama este una dintre cele mai bune prietene ale noastre, deși încercăm din tot posibilul nostru să o ascundem, și cel mai mult: să scăpăm de ea. Pare un lucru rău? Nicidecum. Noi, fetele, avem o frică care de cele mai multe ori, e responsabilă pentru faptul că nu ne lăsăm niciodată duse de val: aceea e frica de a ne face de râs. Considerăm de foarte multe ori că dacă vrem să fim iubite și apreciate la adevărata valoare, trebuie să fim perfecte din toate punctele de vedere. Astfel, după spusele Dianei, ajungem ca niște scamatori care jonglăm constant cu niște farfurii: carieristă, gospodină, umăr de plâns, expertă în bancuri. Dacă din greșeală, scăpăm o singură farfurie, deja suntem devastatate total, deprimate chiar, pentru că astfel imaginea noastră de femeie ideală s-a rupt pentru totdeauna. Din păcate, se pare că dramatismul face parte și din viața noastră de zi cu zi, dar suntem prea ocupate să părem puternice și perfecte, ca să ne pese de ceea ce suntem cu adevărat: niște ființe imposibil de valoroase, indiferent de câte farfurii avem în mână.
Diana, pusă pe șotii tot timpul, a făcut un experiment, fiind provocată de prietenul ei cel mai bun, Patrick ( îl ador pe omul acesta :)) ). Și-a luat o pereche de urechi de iepuraș și a purtat-o peste tot, timp de câteva zile. A fost întâmpinată de râsete, zâmbete, bucurie, făcut cu mâna, a început chiar să lege niște conversații cu oameni necunoscuți și să i se facă poze. 

“Cine-ar fi crezut că mă voi simți cel mai puternică și sigură pe mine exact în momentul în care am atins culmea ridicolului?” - Diana Cosmin

Este un lucru eliberatoriu să te scapi de toate acele farfurii și să faci tot ce dorești. Să faci un lucru nebunesc, să nu îți pese dacă areți penibil, sau dacă lumea va râde de tine. De ce nu am fi fericite că lumea râde? Nu asta conteaza cel mai mult, să ne simțim cu toți bine și să fim fericiți?

Sinceră să fiu, am experimentat și eu acest lucru. Nu cu niște urechi de iepuraș, dar fiind în trupa de teatru a liceului, de multe ori simțeam nevoia de a face ceva nebunesc. Așa că am ieșit, împreună cu fetele mele, pe stradă, îmbrăcate exact cum eram la repetiție, și ne-am dus până la magazin. Din niște fete de liceu, am ajuns să fim îmbrăcate în niște haine largi de bărbați ( mai explicit, hainele taților noștri :)) ), iar pe cap aveam toate niște pălării de femeie. Eu chiar eram pictată puțin pe față cu niște acuarele. Ce am primit în schimb de la toată lumea? Fata de la magazin a început să râdă și să ne zâmbească dulce. Toate mașinile ne-au lăsat să trecem și chiar ne-au făcut cu mâna. Chiar am vrut să mă opresc pe mijlocul trecerii și să încep să îmi intru în rol, dar m-au tras fetele de mână :)). A fost o experiență jucăușă și adorabilă pe care o voi ține tot timpul minte, pentru că în momentul în care am ajuns la școală și i-am povestit profesoarei de ce am fost în stare, a zâmbit cu mândrie :D.
Așadar, știu cât de nebunesc și eliberator este să nu îți mai pese dacă te simți ridicol sau nu în fața lumii întregi, iar Diana doar mi-a amintit acel sentiment puternic.

“Am râs de mine, am râs cu mine și, cel mai important, am râs cu lumea întreagă.” - Diana Cosmin

Această experiență a însemnat o altă învățăminte specială și adevărată, o lecție ce Diana a descoperit-o doar purtând o pereche adorabilă de iepurași și simțindu-se bine în pielea ei. Aceea e:

“Chit că mai scapi farfuriile din mână din când în când și părul nu-ți lucește chiar ca-n reviste, când te dezvălui lumii fără mască și plasă de siguranță, ajungi să înțelegi un lucru absolut minunat: pentru a fi iubită, admirată și fericită, tot ceea ce ești acum este mai mult decât de-ajuns!” - Diana Cosmin

Cum se potrivesc poveștile?

Dac-ar fi să iei de-a gata un singur adevăr fundamental al vieții, ia-l pe acesta: nu vei ajunge să îmbătrânești decât alături de bărbatul cu care ți se potrivesc… poveștile.

Noi, fetele, suntem foarte familiarizate cu toate poveștile de dragoste. Indiferent dacă suntem single sau nu, ne place să ne uităm la un film de dragoste sau să citim un roman de dragoste sau, de ce nu, să ne imaginam în mintea noastră o poveste de dragoste. Ne hrănim realmente cu astfel de povești care mai de care ma dramatice și sfâșiitoare, pentru că întotdeauna protagoniștii trebuie să sufere, să treaca prin cele mai mari și grele obstacole pentru a ajunge la elixirul prețios: iubirea.
Câteodată suntem atât de fixate pe această idee de poveste, încât considerăm că și în viața reală iubirea este câștigată tot la fel. Nu simțiți de cele mai multe ori teama aceea că ați găsit o persoană care să vă iubească prea ușor și prea repede și certitudinea că totul se va spulbera categoric este prezentă și cicatrizată în sufletul vostru pentru totdeauna? Suntem fixate pe această idee foarte tare, încât ajungem să suferim și să plângem prea multe lacrimi amare. Și totuși, de cele mai multe ori, vrem să trecem peste aceste etape, de a scăpa de suferință și de a ajunge la finish.
Diana credea același lucru ca noi până când bunicul ei i-a spus un lucru minunat: “Diana, să știi de la mine că niciodată, dar absolut niciodată, doi oameni nu se iau, dacă nu li se potrivesc poveștile.”

Pe moment, nu a înțeles cu adevărat cuvintele lui și, sinceră să fiu, nici eu nu am făcut-o. Însă în timp ce citeam cum a reușit Diana să înțeleagă ceea ce a vrut bunicul ei să spună, m-a fascinat cât de simplu era.

“De cele mai multe ori, poveștile vieții sunt surprinzătoare. Oamenii care par a nu avea nimic în comun se găsesc într-un moment în care amândoi caută același lucru, când există un teren comun pentru ca povestea să se împlinească, pe când iubiri mult mai asemănătoare sfârșesc mereu în contratimp. Aveai dreptate, bunicule… uneori, orice-ai face, poveștile pur și simplu nu se potrivesc.
De fiecare dată când povestea vieții mele devine din cale-afară de complicată, îmi amintesc vorbele bunicului și încerc să mă retrag puțin de pe scenă, să încerc și postura de spectator, să las lucrurile să se întâmple fără mine. Să nu încerc să scriu povestea, ci s-o trăiesc. Nimeni nu e un regizor mai iscusit decât viața, iar când înveți să coabitezi, senină, cu acest gând, vei ajunge la o concluzie simplă și extraordinară: toate ghinioanele și dramele mici, care par să se țină lanț în momentele-cheie ale poveștilor noastre, nu reprezintă nimic altceva decât baloane de săpun suflate în aer. Doar pretexte șubrede și copilărești de a plânge fără niciun rost.” - Diana Cosmin

Acestea sunt cele trei povești de care am vrut să vă povestesc. Dacă era după mine, vi le povesteam pe toate, însă este mai bine să descoperiți singure cât de frumos și minunat scrie Diana. Este o scriitoare desăvârșită și un om care s-a aventurat în călătoriile inimii, fără teamă. Astfel a ajuns să scrie o carte superbă din care putem învăța cu lejeritate despre enigmele vieții si ale iubirii. 
Aceasta carte este dedicată fetelor single, însă după părerea mea, ea trebuie dedicată oricărei fete. Ar trebui să se oblige prin lege ca ea să fie lecturată în școli pentru a ajuta tinerele fete să parcurgă cu capul sus prin viață, nu cu teamă de necunoscut. 
Ea m-a făcut să realizez cât de mică e lumea, cât de mult ne putem asemăna între noi, pentru că Diana a avut curajul să scrie despre niște lucruri pe care noi, de cele mai multe ori, nu le facem față cu adevarat. M-a făcut să nu mă mai simt singură, cu probleme unice... pentru că m-am regăsit în multe pasaje din carte și m-a ajutat mai mult decât am realizat. Și credeți-mă, dacă o veți citi, veți rămâne cu aceeași impresie ca mine. 

SURSA

Diana-Florina Cosmin (n. 1984) este redactor-şef al revistei Forbes Life, din cadrul Forbes România. Din 2009, semnează şi o rubrică lunară în ediţia românească a revistei Cosmopolitan, tratând cu umor şi cu sinceritate problemele cu care se confruntă fetele singure, aflate în căutarea marii iubiri. Diana a obţinut primul job în presă la vârsta de 13 ani, participând, în paralel, la diferite concursuri de creaţie literară din ţară şi din străinătate. Înainte de a decide să se dedice în totalitate scrisului, a studiat Diplomaţie şi Relaţii Internaţionale în Statele Unite ale Americii, efectuând stagii profesionale în cadrul celor mai importante organizaţii internaţionale din Marea Britanie, Elveţia, Austria şi Olanda. Din 2007, este membră a Institutului Regal de Afaceri Internaţionale (Chatham House) din Londra.

www.dianaflorinacosmin.ro/

www.dianacosmin.com/

Dacă cumva nu v-ați dat seama din recenzia mea kilometrică, atunci o voi spune verde în față: recomand tuturor fetelor cartea "Poveștile unei inimi" de Diana Cosmin. Fiecare fată în parte ar trebui să aibă această carte în biblioteca ei, pentru a fi trasmisă din generații în generații, pentru că, atunci când noi vom fi pentru strănepoatele noastre niște femei care au trăit într-o altă epocă, vom spune cu usurință că vremurile noastre au fost bune datorită acestei cărți, datorită Dianei, a surorii noastre mai mari, care ne-a întins o mână pentru a ne ajuta să parcurgem prin viață cu inima deschisă spre necunoscutul misterios.