Şi poate veni un
moment de cotitură în viaţa cuiva în care are de făcut o decizie monumentală,
în care indiferent ce alege, cineva va suferi, va răni persoane sau îl va pune
în pericol, iar din inima sa îşi va pierde o bucăţică oricum, deoarece căile de
mijloc nu există aici. Oricât de corect a fost mereu şi a încercat să facă
numai ce e bine, acum lucrurile se vor schimba şi va trebui să se
decidă dintre două rele, pe care o urmează. Iar când vine vorba de soarta unei
întregi naţiuni care stă în mâinile tale, alegerea pe care trebuie să o iei e
infinit mai dureroasă şi mai importantă. Eve din trilogia omonimă scrisă de
Anna Carey a ajuns în acel punct în care are două variante în faţă, două
drumuri, dar ambele negre, fără căi de mijloc, şi indiferent pe care dintre ele
va păşi mai departe, trebuie să o facă cu mult curaj şi să fie conştientă că în
final e mai mult decât posibil să iasă cu inima zdrobită..asta în cazul în care
va supravieţui.
Fiind primul roman
distopic pe care l-am citit, întotdeauna am avut o legătură specială cu el, a
reuşit să mi se cuibărească în suflet şi poate de multe ori am fost indulgentă
şi am trecut cu vederea peste fisurile şi micile greşeli. Iniţial, „Eve” mi s-a
părut un roman de stare, menit mai mult să impresioneze cititorii prin imagini
de-a dreptul dezolante şi dure, decât să îl ţină lipit de carte prin acţiunea
complexă şi complicată. Iar pe mine asta m-a atras la el, fiind mai interesată
de ceea ce îmi transmit cuvintele întipărite pe hârtie, dacă au un impact
asupra sufletului meu, decât de cât de pline de adrenalină ar fi ele. În acest
ultimul volum s-a renunţat oarecum la trăiri, la emoţie, şi s-a pus accentul pe
acţiune.
Nu am nimic împotriva
acestea schimbări, însă am avut adesea senzaţia că datorită ritmului accelerat,
datorită atâtor lucruri care se petrec destul de repede şi într-un interval
scurt, nu am putut medita la anumite răsturnări de situaţie, nu am avut timp să
le analizez, şi asta e mare păcat. Mai ales că au fost unele momente de-a
dreptul triste şi care puteau cu uşurinţă smulge o mică bucăţică din sufletul
cititorului, şi a-l apropia mai mult de poveste, integra în ea. Vorbesc în mod
special de un fragment în care Eve a acţionat cu sânge rece şi fără prea multe
remuşcări, extrem de rapid, de fulgerător. Nici nu am avut timp să îmi trag
răsuflarea, să asimilez ce tocmai s-a întâmplat, că s-a şi trecut iar la fuga
mai departe prin naraţiune. A fost şi o bucată de roman la început de umplutură,
din care se mai putea tăia, tocmai pentru a se exploata mai mult aceste
întâmplări esenţiale.
Ceea ce nu mi-a
plăcut e că dacă eroina a avut tot felul de încercări şi obstacole în trecut la
îndeplinirea unor obiective sau în drumul ei, în calea dezvoltării,
maturizării, acum căile parcă i-au fost bătătorite în mare parte din timp (cu
excepţia unor momente în care lucrurile evident nu au ieşit cum credea şi a
fost luată de valul haosului). Parcă tot Universul a conspirat alături de ea şi
a ajutat-o la îndeplinirea „menirii” ei, de fiecare dată când avea nevoie de un
sprijin se ivea la ţanc persoana potrivită. Asta a furat romanului o parte din
nota de realism ce se dorea probabil să o aibă, parcă se simte o stângăcie a
autoarei în a da credibilitate tuturor întâmplărilor şi cursului pe care
acţiunea îl ia.
Nu aş vrea să
continui recenzia fără să nu spun câteva lucruri despre relaţia ei cu unele
personaje secundare, iar aici vorbesc de Charles. El nu mi-a atras atenţia în
mod special în volumul doi, dar acum pur şi simplu m-a cucerit prin felul lui
de a fi şi prin tot sprijinul care i-l acordă ei. E educat, finuţ, sensibil,
loial, curajos, dispus să îşi pună viaţa în pericol în orice moment pentru cea
pe care o iubeşte, fără să primească absolut nimic în schimb, nici cea mai mică
apreciere. Are într-adevăr un suflet minunat şi un caracter deosebit, merită
tot respectul şi consideraţia. Şi Eve a atât de egoistă, de rece, se comportă
de parcă tot ce face el i se cuvine, nu se străduieşte să îl vadă măcar ca pe un
prieten, să îi fie recunoscătoare puţin. Nu o să mai menţionez că ia multe
decizii eronate şi impulsive, fără să se gândească la consecinţele lor, iar adesea e atât de schimbătoare încât poate irita şi cel mai calm om de pe
pământ. Charles cu siguranţă e unul dintre cele mai remarcabile personaje, este
preferatul meu din trilogie, iar rolul lui în poveste este unul absolut
definitoriu, deoarece eroina nu ar fi reuşit nimic la final dacă el nu ar fi
fost acolo.
Pe tot parcursul
acţiunii am avut impresia că autoarea a ales să se abată de la regulile
nescrise ale romanelor din ultimii ani, care urmează un anumit tipar, oricât ar
încerca scriitoarele să adauge şi note de originalitate şi elemente care să
atragă atenţia cititorilor. Am crezut că Anna Carey îşi doreşte să iasă din
mulţime cumva, că are curajul să termine trilogia într-un anumit mod care ar fi
deranjat pe mulţi, sunt convinsă, dar ar fi reuşit să contureze astfel o
poveste mai specială şi reală. La final, datorită unei întorsături de situaţie la 180 de
grade, ni se va dovedi că autoarea a ales calea mai confortabilă până la urmă,
cea în care cel puţin nu va fi linşată de gloata de fani furioşi. Nu pot să
spun că pe mine m-a deranjat în vreun fel acea schimbare, pentru că eram sigură
că aşa se va întâmpla până la urmă, doar aşteptam momentul în care mi se va
confirma că ce bănuiam este adevărat. Vedeţi voi, de-a lungul lecturii
volumelor din serie de multe ori am avut dubii şi mi-am dat seama de unele
lucruri importante, de dezvăluiri şocante, deci nu pot spune că povestea a fost
una extrem de surprinzătoare pentru mine, dar asta nu m-a împiedicat să o
citesc cu drag.
Că tot vă vorbeam de
final, ceea ce m-a deranjat extrem de mult, şi mi-a şi adus umbra cea mai mare
de dezamăgire, este că acesta a fost lăsat extrem de deschis. Nu am nimic
împotriva acestor încheieri, din contră, adesea le apreciez pentru că dau
oportunitatea cititorilor de a-şi scoate imaginaţia prăfuită din cufăr şi să o
pună la treabă, au şansa să îşi contureze în minte viitorul personajelor şi al
poveştii. Dar aici mi s-a părut mult prea în aer lăsat totul, scriitoarea nu ne
dă mari indicii despre ce s-ar putea întâmpla de acum, dacă schimbarea
intervenită e una prielnică, dacă de acum lucrurile vor lua un curs normal,
firesc, sau vor ajunge tot la haosul şi dezastrul din trecut.
Indiferent de erorile
pe care de data aceasta nu le-am mai putut trece cu vederea, trilogia
„Eve” este una care porneşte de la o idee extrem de bună şi care merită citită.
E drept că multe lucruri puteau fi exploatate mai bine, dar vă recomand
cărţile.
Plin de adrenalină, răsturnări de situaţie,
pregătiţi-vă să o însoţiţi pe Eve în fuga ei spre deznodământul poveştii. Mai
ales dacă sunteţi fani "acţiune multă şi romantism mai puţin", cu siguranţă
cartea vă va ţine în priză pe parcurs şi lipiţi de ea, iar la sfârşit veţi fi
mulţumiţi de lectura ei.
Recenzia primelor două volume:
*recenzie scrisă mai demult, repostată cu ocazia apariţiei volumului în limba română
