Nu poți scăpa de trecut, oricât ai vrea."Provocarea" vol. I+II(Rephelimii #1) de Simona Stoica - Recenzie

Cartea a apărut la Editura Herg Benet. Puteţi comanda primul volum de AICI şi pe al doilea de AICI.

Unii trăiesc vânând provocări şi clipele unice, respiră adrenalină şi doresc să aibă o existenţă palpitantă, pe când alţii simt confort în linişte, siguranţă, preferă să aibă control mereu asupra vieţii lor, deşi aceasta are grijă să îi surprindă exact când nu se aşteaptă. Pentru cei din a doua categorie, care preferaţi calmul, dar totodată tânjiţi în secret după aventură, dar nu aveţi curajul de a porni în căutarea uneia, există cărţile. Ele vă vor purta în cele mai fantastice locuri, vă vor face să intraţi în pielea celor mai impresionante personaje, veţi trăi cu adevărat, veţi muri şi veţi renaşte.

Înainte să citesc cele două volume din „Provocarea” de Simona Stoica, îmi propusesem să scriu separat impresiile despre fiecare, dar am ales în final să îmi adun gândurile într-o singură recenzie, deoarece nu am fost atât de impresionată de prima parte a poveştii şi nu aveam prea multe de spus. În plus, citisem undeva că Simona oricum gândise totul ca pe un întreg dar editura a ales să împartă cartea în două datorită numărul mare de pagini, aşa că mi-am zis că am făcut o alegere înţeleaptă. De asemenea, precizez că nu voi insista pe rezumatul acţiunii deoarece sinopsis-urile volumelor sunt destul de bogate în informaţii şi vă puteţi face singuri o idee despre ce e vorba, citindu-le.

Acţiunea primului volum este centrată pe descoperirea misterului conacului Wolfmaner, un loc sinistru în care proprietarii lui şi-au pierdut acum mulţi ani viaţa într-un mod violent. Desiree, personajul central feminin, alături de sora ei, Sarah, dar şi de prietenii Derek, Viola şi Michael, decid să pătrundă în mod ilegal în acest spaţiu sumbru, pentru risipi o dată pentru totodeauna semnele de întrebare care planează asupra zilei fatidice în care o familie întreagă a fost masacrată, aparent fără niciun motiv. Conacul este în sine un adevărat personaj, unul fascinant. Are o istorie a lui, parcă un suflet care se zbate între pereţii acestuia, a fost martorul multor evenimente, iar descrierile lui înfioară dar totodată captivează. Atmosfera apăsătoare care planează în jurul lui, tendinţa de a pune piedici în calea personajelor sau de a-i ghida în anumite direcţii, pot părea bulversante iniţial, dar ele asigură o aventură unică cititorului.

Însă ce e prea mult strică, aşa am simţit că a fost şi aici. Având în vedere că trei sferturi din acţiunea întregului prim volum se desfăşoară doar în jurul sau pe teritoriul conacului, de la un moment dat lectura a devenit obositoare, dificilă, mă simţeam şi eu, ca şi Desiree şi prietenii ei, rătăcită, pierdută pentru totdeauna pe culoarele şi prin camerele care îţi dădeau fiori. Astfel că spre final, eram atât de zăpăcită, că nu m-am mai putut bucura cu adevărat nici de secvenţele mai palpitante.

În al doilea volum din „Provocarea” are loc o schimbare la 180 de grade în ceea ce priveşte acţiunea, care e prezentă cam în fiecare capitol, tensiunea e mai ascuţită ca niciodată, iar pericolele o urmăresc fără încetare pe Desiree. Apar personaje noi, atât dintre Rephelimi, cât şi tot felul de creaturi monstruoase, înfricoşătoare.

Apreciez dibăcia şi intenţia Simonei Stoica de a pune temelii lumilor ficţionale create, de a le contura cu precizie. Haven este delimitată în mai multe spaţii, să le spun aşa, iar în prima carte avem ocazia să aruncăm un ochi în societatea Rephelimilor, una atent clădită, dar pe cale să se destrame din cauza unui război iminent. Nu vă voi spune însă mai multe despre aceşti Rephelimi, ce sunt şi ce fac ei, vă las să descoperiţi singuri. Deşi cele două părţi ale poveştii nu fost dozate din punct de vedere al acţiunii şi cantităţii de enigme şi informaţii oferite, în final se observă că ele se echilibrează cumva.

Am avut o problemă cu personajele, recunosc că nu am fost pe aceeaşi lungime de undă cu ele. Mai ales în prima parte, comportamentul grupului de prieteni mi s-a părut imatur şi inconsecvent, trecerile lor fulgerătoare de la o stare la alta, certurile dese şi alegerile lor m-au împiedicat în a le oferi un loc în inima mea, însă am pus totul pe seama lipsei de experienţă şi a situaţiei excepţionale în care se aflau. În volumul al doilea, apar multe personaje secundare, episodice; dacă în cazul unora le aflăm povestea, am constatat cu tristeţe că în cazul multora, ele apar acum doar pentru a semna prezenţa în condica cărţii sau pentru a aduce şi mai multă suspiciune cu ei, a băga de tot în ceaţă cititorul.

În ceea ce-i priveşte pe protagonişti, Desiree şi Jack Harper, liderul Rephelimilor, mi s-au părut neconvingători. Dialogul dintre ei nu curge natural în cele mai multe cazuri, pare forţat cumva, constrâns parcă de necesitatea de a avea replici cât mai profunde. În loc să fie memorabili, să mă impresioneze, i-a făcut greu de atins şi nerealişti, parcă din alte timpuri – ceea ce s-ar fi pliat în cazul lui Jack, dar nu şi a lui Desiree. Nici momentele şi interacţiunile lor  nu mi-au lăsat impresia că au reuşit să clădească o bază solidă pentru sentimentele care par că se nasc între ei, deci nici aspectul amoros nu m-a impresionat. Desiree are o fire explozivă, impulsivă, necontrolată. A fost o provocare cu adevărat să citesc naraţiunea din perspectiva ei, mai ales în volumul II, în care am galopat de-a dreptul şi la sfârşitul căruia m-am simţit vlăguită, secată total de energie.

Pe lângă firul narativ principal, apar şi multe altele care se intersectează cu acesta într-o mai mică sau mai mare măsură. Multe din aceste fire secundare însă sunt lăsate în aer, avem parte de apariţii bizare, scurte referiri la întâmplări din trecut, la un jurnal sau la pierderea suferită de cineva, sunt vehiculate nume diverse, necunoscute cititorului, de persoane şi creaturi, fără a primi explicaţii. Sunt sigură că ele vor fi lămurite la un moment dat, şi da, ştiu, ştiu, trebuie menţinut suspansul pentru a determina oamenii să citească şi continuările, dar aici parcă au fost prea multe inserţii suplimentare făcute, fără a avea implicare directă cu acţiunea primei cărţi. Pentru mine ele au rămas un ghem neînţeles şi încurcat pe care sper că Simona îl va descâlci pe măsură ce va tricota la creaţia ei.

La finalul cărţii m-am simţit „sedusă şi abandonată”, când am realizat că nu mi-au fost mai deloc risipite semnele de întrebare, că nu am aflat mare lucru. Însă din ce am remarcat, ceilalţi cititori nu au fost deranjaţi de acest aspect, ceea ce mă face să cred că poate am eu o minte prea circumspectă şi curioasă, sau, cine ştie, nu mai ştiu să mă bucur cum trebuie de o poveste fantasy şi de atât cât primesc din ea. 

Sunt convinsă că autoarea are în minte schiţa finală a seriei, că deţine piesele de puzzle care vor alcătui un tot unitar spectaculos atunci când se vor dezlega iţele poveştii, dar simt că asta a făcut-o să piardă din vedere ce oferă ea cititorului pe moment, cu ce rămâne după lecturarea unei părţi din poveste. Deoarece eu, cititorul, faţă de scriitor, nu am imaginea de ansamblu în faţă, construcţia finală; eu intru doar în camera în care mi permite accesul, iar dacă aici găsesc tot felul de lucruri sau fragmente de obiecte care aparent nu au legătură între ele, sau nu le înţeleg rostul, intru în următoarea încăpere, respectiv următorul volum, mai încurcată şi deznădăjduită decât eram iniţial.

Per total, deşi am avut senzaţia că  naraţiunea putea fi mai atent organizată şi comprimată pe alocuri, făcută proporţională cu cantitatea de dezvăluiri la care are acces cititorul, una nu aşa mare, a fost o provocare să citesc aceste două volume, a fost o provocare să intru în lumea lor, dar, mai ales, a fost o provocare pe care nu regret că am acceptat-o atunci când autoarea a ales să îmi ofere cărţile pentru recenzie, pentru că simt că lucruri cu adevărat măreţe ne aşteaptă mai departe pe noi, cititorii.

Volume primite pentru recenzie de la autoare.

*Surse imagini: sursa 1, sursa 2.