The magic of words... by you (80)

Dacă tot a scos citate din volumele 1 și 2 din seria "Jocurile foamei", Adriana s-a gândit că ar fi frumos să ne trimită citate și din volumul 2, numit "Sfidarea" de Suzanne Collins. Bine gândit, Adriana:)). Mulțumim mult.

“Noi, cei din districte, nu suntem siliţi doar să ne reamintim în fiecare an strânsoarea de fier a puterii Captoliului, ci s-o şi sărbatorim, iar anul acesta eu sunt una dintre vedetele spectacolului. Trebuie să călătoresc din district în district, să stau în faţa unor mulţimi care ovaţionează şi care, în taină, mă detestă, să privesc în ochii oamenilor cărora le-am ucis copiii.”

“Însă casa lui Haymitch pare părăsită, lăsată în voia sorţii, în ciuda interesului pe care şi-l dă îngrijitorului zonei. Odată ajunsă în prag, îmi fac curaj -ştiind că o să fie scârbos-, apoi împing uşa şi intru.

Nasul mi se încreţeşte imediat a dezgust. Haymitch refuză să-i permită altcuiva să se ocupe de curăţenie, iar el însuşi nu e în stare de aşa ceva. Mirosurile de alcool şi de vomă, de varză fiartă şi de carne arsă, de haine murdare şi de exremente de şoarece s-au contopit de-a lungul anilor într-o duhoare care îmi umple ochii de lacrimi. Înaintez cu greu printr-o harababură de ambalajele goale, de cioburi şi de oase către locul în care ştiu c-o să-l găsesc pe fostul meu mentor. Stă la masă din bucătărie, cu braţele răsfirate pe tăblia de lemn, cu faţa într-o baltă de băutură, sforăind vârtos.

Îi dau un ghiont în umăr.

-Scoală-te! Mă răstesc la el , fiindcă am învăţat că nu poate fi trezit cu delicateţe.

Sforăitul încetează pentru o clipă, întrebător, apoi reîncepe. Îl zgâlţâi mai tare.

- Scoală-te, Haymitch. E ziua Turului!

[…] Picioarele mele îşi fac loc printre gunoaiele de pe podea, dezgrop un ibric de tinichea şi îl umplu cu apă de la chiuvetă. […]

Haymitch e încă rupt de lume. Fiindcă nimic altceva n-a dat rezultate, umplu un castron cu apă rece ca gheaţa, i-l vărs în cap şi mă arunc într-o parte. Din gâtlej îi iese un sunet gutural, animalic. Sare în sus, azvârle scaunul la trei metri în spate cu o lovitură de picior şi flutură un cuţit. Am uitat că doarme întotdeauna dar mintea mea era prea preocupată cu altceva. Scuipă blasfemii şi spintecă aerul preţ de câteva clipe, înainte de a-şi regăsi minţile. Îşi şterge faţa cu una dintre mânecile cămăşii şi se întoarce spre pervazul ferestrei pe care m-am cocoţat , pentru cazul că ar fi necesar să scap repede cu fuga.

- Ce faci aici? Bolboroseşte.

- Mi-ai spus să te trezesc cu o oră înainte de sosirea aparatelor de filmat, răspund.

- Ce? Face el.

- A fost ideea ta, insist eu.

Pare să-şi aducă aminte.

- De ce sunt ud din cap până în picioare?

- Nu te-ai trezit când te-am zgâlţâit, îi explic. Uite ce e, dacă voiai să fii luat cu binişorul, trebuia să-l rogi pe Peeta.

- Ce să mă roage?”

“În plus, mama a făcut ceva extraordinar când m-am întors în district. După ce familiile şi prietenii ne-au întâmpinat pe mine şi pe Peeta la gară, reporterilor li s-a îngăduit să pună câteva întrebări. Cineva a întrebat-o pe mama ce părere avea despre noul meu iubit, iar ea a răspuns că , în vreme ce Peeta reprezenta însuşi modelul a ceea ce ar trebui să fie un bărbat tânăr, eu nu eram destul de mare ca să am un iubit. Şi-a încheiat vorbele cu o privire pătrunzătoare către Peeta. Din partea reporterilor au urmat o mulţime de râsete şi comentarii de genul “cineva a dat de belea”, iar el mi-a eliberat mâna şi s-a îndepărtat cu un pas.”

“ – Unde sunt toţi ceilalţi? Întreb.

-Oh, cine poate ştii unde e Haymitch, spune ea.

De fapt, nu mă aştept să apară Haymitch, fiindcă probabil la ora asta tocmai se bagă în pat.”

“N-am dispoziţia necesară că s-ascult o prelegere, avertizez pâlcul de buruieni de lângă pantofii mei.

- Încerc să fiu scurt.

Peeta se aşează alături de mine.

- Credeam că e Haymitch, spun eu.

- Nu, el încă se mai luptă cu brioşa aia.”

“ Timpul care mi-a fost alocat pentru discurs a venit şi a trecut, dar trebuie să spun ceva, sunt datoare măcar pentru atât. Şi, chiar dacă le-aş dărui familiilor toate veniturile mele, asta n-ar fi o scuză pentru tăcerea mea de azi.

- Aşteptaţi, vă rog.

Nu ştiu cum să încep,, dar, odată ce o fac, cuvintele îmi ţâşnesc de pe buze de parcă le-aş fi formulat în adâncul minţii cu mult timp înainte.

- Vreau să le mulţumesc tributurilor din Districtul 11, spun. Mă uit spre cele două femei din partea lui Thresh. Cu Thresh nu am vorbit decât o singură dată. A fost de-ajuns pentru ca el să-mi cruţe viaţa. Nu l-am cunoscut, dar l-am respectat întotdeauna. Pentru puterea lui. Pentru refuzul lui de a participa la Jocuri altfel decât în condiţiile stabilite de el. Profesioniştii au vrut să se alieze cu el de a bun început, dar i-a refuzat. L-am respectat pentru asta.

Bătrâna cocoşată- oare e bunica lui Thresh?- îşi ridică pentru prima oară capul, şi pe buze îi joacă umbra unui zâmbet.

Mulţimea a amuţit, e atâta linişte încât mă întreb cum reuşesc s-o păstreze. Probabil că îşi ţin răsuflarea.

Mă întorc spre familia lui Rue.

- Dar simt că am cunoscut-o cu adevărat pe Rue, şi ea va fi întotdeauna alături de mine. Tot ce e frumos mi-o readuce în minte. O văd în florile galbene care cresc pe Pajişte, lângă casa mea. O văd în gaiţele-zeflemitoare care cântă în copaci. Dar, mai presus de toate, o văd în sora mea , Prim.

Nu-mi mai pot stăpâni vocea, dar am ajuns aproape la sfârşit.

- Vă mulţumesc pentru copii voştri.”

“- Ce-aţi zice dacă le-am face nunta chiar aici, la Capitoliu?

Caesar Flickerman e curios dacă s-a gândit la o dată anume.

- Oh, înainte de a stabili dată, am face bine să lămurim lucrurile cu mama ei, răspunde preşedintele. Spectatorii izbucnesc în hohote de râs, şi el mă cuprinde cu braţul. Poate, dacă toată ţară şi-o pune în gând, reuşim să te mărităm înainte de-a împlini treizeci de ani.

- Probabil va trebui să daţi o nouă lege, spun eu, chicotind.

- Dacă de asta e nevoie, ripostează el, binedispus, căpătând un aer conspirativ”

“Îmi azvârle mănuşile în poală. Poftim. Nu vreau mănuşile vechi ale logodnicului tău.

- Nu e logodnicul meu. Asta face parte din scenariu. Şi mănuşile nu sunt ale lui. Sunt ale lui Cinna, îi spun.

- Atunci dă-mi-le înapoi, zice el. Şi le pune, îşi îndoaie degetele şi dă aprobator din cap. Măcar o să mor bucurându-mă de confort.”

“- Nu. Când ai zis asta? Întreb eu.

- Aseară, se amestecă Haymitch.

-A fost clar vorba despre est, adăugă Peeta.

Se uita la Haymitch şi râd amândoi. Îl privesc cu asprime, şi el se străduieşte să pară plin de remuşcări.

-Îmi pare rău, dar chiar asta am spus. Nu asculţi când îţi vorbesc oamenii.

- Fac pariu că ţi s-a spus şi azi că nu stă acolo, şi tu iar n-ai ascultat, zice Haymitch.

- Tacă-ţi fleanca, Haymitch! Fac eu, demonstrând limpede că are dreptate.”

“Peeta se apropie de masă şi deschide punga cu dulciuri.

- Ooh, bomboane de mentă! spune, azvârlindu-şi una în gură.

-Sunt ale mele.

Dau să desfac punga. El i-o aruncă lui Haymitch care îşi îndeasă în gura un pumn de dulciuri înainte de a-i dă punga lui Prim care chicoteşte.

- Niciunul dintre voi nu merită dropsuri! Spun.

- De ce, fiindcă avem dreptate? “

“Când încep să mă ocup de al doilea picior, îi arunc tubul lui Finnick, care mă priveşte cu îndoiala.

- Arăţi de parcă te-ai descompune, zice el.

Dar bănuiesc că mâncărimea lui e foarte puternică, fiindcă după un minut începe să-şi trateze şi el pielea. Combinaţia dintre cruste şi unguent arată într-adevăr hidos. Nu pot să nu mă distrez pe seama nefericirii lui.

- Bietul Finnick. E prima dată în viaţa ta când nu arăţi superb?

- Probabil.Senzaţia e cu totul nouă. Tu cum te-ai descurcat în toţi aceşti ani? Întreabă el.

- Evită pur şi simplu oglinzile. Pe urmă o să uiţi, îi răspund.

- Nu şi dacă te văd pe tine, ripostează.”