The magic of words... by you (34)

Nyx a fost foarte drăguță și ne-a trimis citate din "Jane Eyre" de Chartlotte Brontë. M-am apucat mai demult de carte și nu am terminat-o că atunci a început nebunia Twilight, însă acum regret, pentru că mi-a plăcut mult. Am s-o reiau categoric. De ce? Citatele acestea m-au convins. Mulțumesc, Nyx.

“Îmi făurisem o idee a mea despre acele ţinuturi, palide ca moartea, idee neconturată, aşa cum sunt toate lucrurile, pe jumătate înţelese, care plutesc nelămurite în mintea copiilor; dar ceea ce îmi închipuiam mă impresiona peste măsură.”

“Nu pot descrie atmosfera ce domnea în cimitirul singuratic, cu monumentul funerar pe care se putea desluşi o inscripţie: gardul, cei doi copaci, orizontul strâmt, închis de un zid dărăpănat, cu secera lunii noi care prevestea ora fluxului de seară.”

“Privirea mea fascinată se cufundă fără voie în adâncul ei. În abisul imaginar totul era mai rece, mai întunecat decât în realitate, şi ciudata, mica fiinţă care mă privea cu faţa ei palidă, cu braţele desprinzându-se din umbră, cu ochii strălucitori de teamă şi frămăntându-se în odaia aceea, unde totul era neclintit, îmi făcu deodată impresia unui duh, mi se păru ca o nălucă mică, jumătate zână, jumătate spiriduş, despre care Bessie ne povestea seara, şi pe care ne-o înfăţişa ieşind din văi singuratice, mlăştinoase, năpădite de ferigi, spre a se arăta privirii călătorilor întârziaţi.”

“Câteva zile după aceea, aflai că domnişoara Temple, întorcându-se în zori în odaie, mă găsise culcată în pătuţ, cu faţa rezemată de umărul Helenei Burns, cu braţele în jurul gâtului ei. Eu dormeam, dar Helen murise.”

“Rezemată de creneluri, privii în depărtare şi cercetai locurile ce se întindeau în faţa mea, ca o hartă. Atunci văzui pajiştea scânteietoare şi catifelată ce înconjura casa. Câmpul era mare cât un parc şi acoperit ici-colo cu pâlcuri de copaci bătrâni. Pădurea tristă şi deasă era străbătută de o cărare neumblată şi atât de acoperită cu muşchi, încât arăta mai verde decât arborii cu frunzişul lor. Biserica, porţile, drumul, dealurile liniştite, toată firea părea că se odihneşte sub soarele zilei de toamnă. În zare, un cer adânc de azur cu pete albe de marmură, ca nişte perle.“

“Nu mă mai mir că pari ieşită de pe celălalt tărâm. M-am şi întrebat unde ai putut căpăta figura asta. Ieri, când mi-ai ieşit în cale, pe drumul spre Hay, m-am gândit fără voie la poveştile cu zâne şi am fost gata să cred că mi-ai vrăjit calul; nici acum nu-s încă sigur de asta.“

“— Domnişoara Eyre a fost o tovarăşă minunată pentru mine şi o profesoară blândă şi atentă pentru Adele.

— Nu te osteni cu laudele, răspunse domnul Rochester. N-au trecere la mine. Voi judeca eu însumi. Mai întâi şi întâi mi-a vrăjit calul.”

“— Mă examinezi, domnişoară Eyre? Îţi par frumos?

Dacă aş fi avut timp să mă gândesc aş fi dat un răspuns convenţional, nelămurit şi politicos, dar cuvintele îmi porniră aproape fără voie de pe buze.

— Nu, domnule.

— Ah! pe cuvântul meu! ştii că eşti cam ciudată?”

“— În numele tuturor zânelor creştinătăţii, tu eşti, Jane Eyre? întrebă el.

Ce mi-ai făcut, mică vrăjitoare? Cine mai e cu dumneata în odaia asta? Ai vrut să mă îneci?”

“În ziua ce urma acestei nopţi de nesomn, mă temeam şi doream în acelaşi timp să-l văd pe domnul Rochester: doream să-i aud iarăşi glasul şi mi-era teamă să-i întâlnesc privirea.”

“Acum nu mai observam nimic rău. Tonul de batjocură care la început mi se păruse respingător, asprimea ce mă înfuriase îmi apăreau acum ca nişte condimente picante într-o mâncare fină: prezenţa lor era înţepătoare, însă lipsa lor ar fi făcut mâncarea fadă. Cât despre expresia înfiorătoare, dureroasă, şi reală sau descurajată, pe care un observator atent ar fi putut-o vedea lucind din când în când în ochii domnului Rochester, pierind însă înainte de a-i putea măsura ciudata adâncime, cât despre acea expresie nelămurită ce mă speria şi mă infiora, ca şi când m-aş fi rătăcit prin nişte munţi vulcanici şi aş fi simţit pământul cutremurându-se şi prăpăstii deschizându-se sub paşii mei, în ce priveşte deci acea expresie pe care o contemplam uneori tăcută şi cu inima palpitând, dar fără să-mi simt vreodată nervii paralizaţi, în loc să doresc a fugi din faţa ei, doream numai să dau ochii cu ea, s-o infrunt.”

“— Pe tine, făptură ciudată şi parcă nepămanteană, pe tine te iubesc cum imi iubesc propria-mi fiinţă. Pe tine, săracă, neînsemnată, mică şi mută cum eşti, te rog fierbinte să fii soţia mea.”

“Pe când mă pieptănam, mă privii în oglindă şi băgai de seamă că nu mai eram urâtă: în trăsăturile chipului meu se arăta nădejdea şi în culorile obrazului dragostea de viaţă; ochii păreau a fi privit într-o fantană a bucuriei şi a fi împrumutat strălucirea undelor ei străvezii”

“Se vedea bine că tot ce-i spuneam îl mângâie şi-l însufleţeşte. Încântătoare certitudine ce dădea viaţă şi căldură întregii mele făpturi. În prezenţa lui trăiam din plin, iar el trăia când eram eu de faţă. Cu toate că era orb, zâmbetul îi juca pe chip, bucuria îi strălucea pe frunte şi trăsăturile lui luau o înfăţişare mai caldă şi mai blândă.”

“— Dacă vă privesc de aproape, sunteţi îngrozitor. Spuneţi că aş fi o zână; dumneavoastră, dumneavoastră semănaţi şi mai mult cu un moroi.

— Sunt tare urât, Jane?

— Da, domnule, totdeauna aţi fost urât, ştiţi prea bine.

— Cum? Cei la care ai stat nu te-au vindecat de răutate? “

“— Cu cine dracu ai stat?

— Dacă vă tot frământaţi aşa, am să vă smulg tot părul şi cel puţin atunci n-o să vă mai îndoiţi că trăiesc.“

“— St. John se îmbracă cu îngrijire. E înalt şi frumos; are ochi albaştri şi un profil grecesc.

— Să-l ia dracu! zise el în şoaptă. Apoi către mine: îl iubeai, Jane?

— Da, domnule Rochester, îl iubeam. Doar m-aţi mai întrebat o dată.

Fireşte, îmi dădui seama ce simţea domnul Rochester; îl cuprinsese gelozia şi-l muşca adânc, dar muşcătura era mântuitoare, căci îl smulgea din melancolia lui dureroasă. De aceea, n-am vrut să îndepărtez numaidecât şarpele.”

“Au trecut zece ani de când sunt măritată şi acum ştiu ce înseamnă să trăieşti pentru şi cu fiinţa pe care o iubeşti mai mult decât orice pe lume. Mă socotesc nespus de fericită, mai fericită decât pot arăta cuvintele, pentru că sunt viaţa bărbatului meu, aşa precum el e a mea; niciodată o femeie n-a fost mai legată de bărbatul ei; niciodată vreuna n-a fost mai mult carne din carnea lui, sânge din sângele lui.”

“Pământul nu mai e pentru el o prăpastie întunecată, iar când i-a fost pus în braţe cei dintâi copil, a putut vedea că băiatul i-a moştenit ochii, ochii lui de altădată, atât de mari, de strălucitori şi de negri.”