Cartea a apărut la Editura Leda Edge şi poate fi comandată de AICI

Poveştile pline de culoare şi farmec ale mamei despre Rusia şi călătoria ei acolo m-au fascinat de mică şi m-au făcut să percep această ţară ca pe un tărâm magic. Sorbeam cu nesaţ cuvintele ei iar ochii mei de copil hoinăreau fascinaţi pe străzile Sankt Petersburgului odată cu amintirile ei, rămâneau încremeniţi la frumuseţea Palatelor de Iarnă şi de Vară, se plimbau pe Neva, vizitau Moscova şi Piaţa Roşie, se îmbătau cu frumuseţea unor locuri vii şi parcă de neatins. Am citit cu drag cititori ruşi şi în general orice carte care are acţiunea plasată acolo îmi face cu ochiul instantaneu. Astfel s-a întâmplat şi cu noul titlu al colecţiei Leda Edge, „Jocul Coroanei” de Evelyn Skye; de când am aflat că personajele principale se numesc Vika Andeieva şi Nikolai Karimov şi că romanul e un fantasy care se petrece într-o Rusie alternativă, mi-am spus că trebuie să îl citesc cât mai repede cu putinţă.

În „Jocul Coroanei”, veţi porni pe urmele a doi magi, Vika şi Nikolai, care de mici au fost antrenaţi şi magia le-a fost şlefuită de mentorii lor; în cazul fetei, de tatăl ei, Serghei, iar în al lui, de Galina. Aceste pregătiri şi lecţii dificile au un scop precis şi clar determinat, acela de a-l face pe unul dintre cei doi să devină într-o zi Magul Imperial al Ţarului, cel care îl va ajuta pe acesta în jocurile politice şi în eventualele războaie, dacă va fi necesar.

Doar un singur Mag Imperial poate exista, care să aibă acces şi să absoarbă toată magia Rusiei. De aceea, în rarele cazuri când doi magi se nasc în aceeaşi perioadă, se iniţiază un Joc al Coroanei, în care fiecare dintre cei doi trebuie să îşi demonstreze abilităţile şi aşii din mânecă, pentru a-l impresiona pe Ţar şi a câştiga. Pe cel care pierde îl aşteaptă iminenta moarte.

Ideea de la care Evelyn Skye porneşte în acest roman este realmente una care te intrigă şi îţi trezeşte involuntar curiozitatea. Descrierea cărţii m-a dus cu gândul la „Circul Nopţii” de Erin Morgenstern şi la trilogia „Grisha” de Leigh Bardugo, cărţi pe care le-am devorat şi adorat, care mi s-au părut uimitoare şi unice. „Jocul Coroanei” mi s-a părut o combinaţie care, deşi inspirată, nu se ridică la valoarea celor două. Nu mă înţelegeţi greşit, nu judec această tendinţă de a împrumuta mici elemente din romanele anterior menţionate, dacă în final rezultatul e unul net superior lor. Însă aici nu mi s-a părut aşa.

Romanul l-am simţit mai mult ca fiind unul de stare, care te învăluie fără să simţi în vraja sa şi te trage spre locul acţiunii, te face să cunoşti Rusia şi să o îndrăgeşti, te familiarizează cu locurile de acolo, cu oamenii şi comportamentul lor, cu mâncarea, băutura, atmosfera. Totul e palpabil, autentic şi zugrăvit cu precizie şi talent, autoarea folosindu-se de propriile amintiri de când a vizitat această ţară. Totuşi, această tendinţă de a insista asupra unor descrieri sau detalii fac cartea nu atât de interactivă uneori, iar alteori am avut senzaţia că atunci când erau mai importante de subliniat şi evidenţiat anumite momente sau de zugrăvit anumite stări ale personajelor, cuvintele au lipsit cu desăvârşire. Mi-aş fi dorit să existe un echilibru, o atenţie sporită acordată evenimentelor mai importante, sau o sporire a rolurilor unor personaje secundare promiţătoare, cum ar fi Iuliana de exemplu, fiica Ţarului, care are un caracter puternic şi cred că merita să fie mai mult prezentă între paginile cărţii.

Dacă vă aşteptaţi la lupte acerbe şi dure între doi magi necruţători şi avizi după putere şi după câştig, veţi fi dezamăgiţi. Rundele care se dau între ei nu te şochează, sau te ţin în priză, îţi fac inima să o ia la galop, din contră, te fac să meditezi la imensitatea magiei Vikăi şi a lui Nikolai, la lucrurile minunate şi sublime pe care cei doi le pot crea, la cum manipulează natura, materia, cum pot modifica spaţiul înconjurător, sau crea lucruri uimitoare din nimic. El debordează de creativitate şi are o imaginaţie uluitoare, iar magia ei e ca un foc arzător, gata să mistuie orice, e puternică şi te zguduie.

Cei doi se completează într-un mod uluitor, ca două părticele din acelaşi tot unitar, împreună sunt infinit mai puternici, mai frumoşi. Ca cititor, e greu să fii părtinitor şi să ţii cu unul sau cu altul; simplul gând că cel care va pierde, va muri, e unul chinuitor, iar dorinţa ca ambii să răzbească cumva, în final, acestui joc neîndurător, e inevitabilă. Cu toate acestea, povestea de iubire care se înfiripă între ei nu mi s-a părut suficient de credibilă şi de emoţionantă, cum mi-am dorit.

Cartea mi-a plăcut într-o oarecare măsură, dar aveam aşteptări mult mai mari. Nu pot afirma cu precizie ce nu a funcţionat pentru mine; în definitiv, cred că e pur o chestiune de gust. Dacă stau să iau elementele cărţii fragmentar, pe bucăţi, nu pot spune că nu au fost multe bune, însă cred că a lipsit mai multă iscusinţă la îmbinarea lor, şi nu a fost inspirată nici apelarea la atât de uzualele clişee din romanele pentru adolescenţi ca dragostea la prima vedere sau triunghiul amoros. Din ce am văzut, acesta este romanul de debut al autoarei, şi o anumită stângăcie în scris e notabilă pe alocuri, însă e foarte posbil ca în volumul următor lucrurile să stea mult mai bine.

„Jocul Coroanei” e un fantasy fermecător pentru adolescenţi, care promite să vă poarte pe tărâmul Rusiei şi să vă facă cunoştinţă cu cele mai surprinzătoare puteri pe care doi magi tineri şi frumoşi le deţin. Paradoxul e că lupta cu adevărat dură şi necruţătoare nu se dă în cadrul Jocului, între cei doi, Vika şi Nikolai, ci în interiorul lor, în sufletele acestora, din cauza trăirilor pe care le experimentează în cadrul circumstanţelor cruciale în care sunt aruncaţi.

„Nikolai închise ochii şi îi simţi furnicăturile pe piele, aidoma unei ploi fine sau a unei pulberi de zăpadă. Farmecele ei pulsau în pământul de sub ghetele lui. Şi îi simţea mirosul în vânt, parfumul de caprifoi amestecat cu scorţişoară, aceeaşi aromă din părul Vikăi în timp ce dansau. Din nou simţi că îi era cald şi frig, se simţi găsit şi pierdut, aşa cum se simţise când o ţinuse în braţe la bal.”

Carte primită pentru recenzie de la Editura Leda (colecţia Edge).

Există lucruri mai periculoase decât un strop de magie..„Jocul Coroanei” de Evelyn Skye – Recenzie

Krisz 3

Read More

Cartea a apărut la Editura Herg Benet şi poate fi comandată de AICI

Atunci când vine vorba de Lavinia Călina şi de romanele ei, nu simt că mă avânt pe un teren înşelător, nu pornesc lectura cu emoţii şi cu uzualele îndoieli care mă fac să mă întreb dacă îmi va plăcea sau nu cartea, dacă mă va fascina sau mă va dezamăgi. Nu, nu e deloc cazul, am mai citit trei titluri ale autoarei, şi m-am convins de mult că este una extrem de talentată şi inventivă, iar scrierile ei mereu mă captivează, mă cuceresc, şi le citesc pe nerăsuflate, pentru că dau dependenţă. Nu am avut reţineri nici când am auzit că subiectul noii poveşti este unul legat de apocalipsă şi zombies, cu toate că nu sunt deloc fană a acestor creaturi şi nici nu sunt aşa de entuziasmată să citesc despre ele. Dar cu „Zona Zero” a fost altceva; mi-am propus de la început să o citesc, de când am aflat că apare, sigură fiind că o să mă surprindă plăcut, atât cât permite asta subiectul incomod şi dureros. Ceea ce a şi făcut.

Lumea e decimată de un virus necunoscut în această poveste postapocaliptică, iar majoritatea oamenilor au devenit nişte creaturi inumane, monstruoase, conduse doar de setea de sânge şi de dorinţa de a se hrăni din carnea semenilor lor. Sunt acum un fel de zombies, după ce au fost afectaţi de această boală, dar în carte sunt cunoscuţi sub denumirea de „paraziţi”. Acțiunea se petrece în România, și încă din primele pagini, avem şansa de a face cunoştinţă cu personajul cheie, cel central, Elena, care este nevoită să îşi omoare soţul, practic să îşi anihileze jumătate din suflet, din fericire, pentru a evita ca acesta să se transforme într-un parazit după ce a fost infestat cu virusul. Încă din incipit putem remarca această putere extraordinară interioară a tinerei, şi dorinţa imensă de a face ce e corect, chiar cu preţul distrugerii ei ireversibile.

După cinci ani de la acest moment, totul e haos, paraziţii controlează tot, iar puţinii oameni care au reuşit să le supravieţuiască stau ascunşi în câteva baze. Elena nu mai este acea femeie fragilă şi cu psihicul distrus, cu speranţele sfârtecate şi inima smulsă din piept; acum e o adevărată forţă pregătită mereu să distrugă monştrii din jur, şi conducătoarea uneia dintre baze. Toţi se tem de ea, mulţi o invidiază, dar vieţile lor depind de acţiunile întreprinse de aceasta, de deciziile pe care le ia şi de capacitatea de a gestiona cât mai bine locul.

Într-unul dintre raidurile pe care Elena le face cu câţiva oameni de a ei în căutare de resurse pentru bază, ei vor salva doi tineri, Vanessa şi Vlad, din ghearele unor paraziţi şi îi vor aduce cu ei la adăpost. Acest lucru nu îi va mulţumi pe cei doi, care sunt fraţi şi de atâţia ani au reuşit să îşi poarte singuri de grijă şi să fie liberi. În plus, Vlad e o adevărată bătaie de cap şi o dispreţuieşte pe Elena de la început, datorită caracterului ei dur şi tranşant, al sarcasmului usturător şi al felului implacabil de a se comporta cu cei din jur. Însă cu toate acestea, Elena este atacată de cei din interior, pentru a fi răpusă şi a-i lua locul, iar gestionarea bazei devine pentru ea un deşert mişcător şi periculos. Dacă va reuşi ea să îi protejeze pe toţi cei a căror existenţă depinde de ea, să îi ţină departe pe paraziţi, şi care va fi în final deznodământul acestei cărţi tulburătoare, trebuie să descoperiţi singuri.

Micile mele îndoieli că poate nu o să îmi placă acest roman la fel de mult ca celelalte ale autoarei, din cauza subiectului abordat, au fost alungate încă de la început. Dacă zombies, paraziţi, aceste creaturi devoratoare de carne umană mă repugnă, şi nu îmi doream să am prea mult contact cu ele, să le descopăr natura înfricoşătoare, nici nu am avut parte de prea multe momente cu acestea în „Zona Zero”. Am constatat că această carte nu se axează atât pe mult pe inamicul iminent şi odios, cât se concentrează asupra consecinţelor pe care prezenţa lui le-a avut asupra umanităţii, a distrugerilor pe care le-a cauzat oamenilor, a modului cum au reuşit puţinii supravieţuitori să lupte şi să meargă mai departe într-o lume întunecată care le-a furat stabilitatea, lumina, pacea, familiile, echilibrul. Cu toate că frământările şi conflictul interior e unul puternic şi zguduitor, să nu aveţi vreo clipă senzaţia că romanul este unul static, deopotrivă: e un bagaj de acţiune şi adrenalină, plin de clipe care îţi vor lua graiul, de trădări care te vor revolta, de morţi care te vor şoca. Citind această carte e mai intens şi mai antrenant decât o cursă în cel mai nebunesc circuit de montagne russe, pentru că atunci când ai senzaţia că lucrurile s-au liniştit chiar şi pentru o secundă, iar eşti luat cu valul, spulberat de furtunile din bază şi de situaţiile de acolo.

Trebuie să recunosc că mi-am propus de când am început să pun o barieră între mine şi personaje, să nu mă ataşez de ele, deoarece majoritatea celor care au terminat romanul s-au plâns că acesta e mânjit de mult sânge şi că le-a călcat inimile în picioare datorită numeroaselor morţi din el.  Asta însă mi-a fost imposibil, pentru că, inevitabil, unii mi s-au strecurat in suflet fără să pot controla asta.  Povestea Elenei este cu adevărat tulburătoare şi te prinde în mreje. Încolţită, neînţeleasă, detestată de cei din jur şi deopotrivă respectată, având o responsabilitate imensă care îi apasă zilnic pe umeri, tânăra nu e un personaj uşor de plăcut şi de apreciat. Însă în ciuda barierelor pe care le pune în faţa celorlalţi, a atitudinii sfidătoare şi a cruzimii, sufletul ei e măcinat, se corodează din cauza suferinţelor îndelungi şi chinuitoare. Toate flashback-urile din trecutul ei, unul în care era fericită, împlinită, liniştită, sunt deopotrivă înduioşătoare şi extrem de deprimante, având în vedere situaţia în care se află în prezent.

În cărţile Laviniei am regăsit mereu personaje feminine memorabile şi această tendinţă de a contura capacitatea de care noi femeile, dispunem, uşurinţa de a face faţă situaţiilor de criză. De asemenea, am remarcat că în privinţa bărbaţilor, majoritatea sunt mânaţi de forţă fizică şi cam atât, creierul şi baza o reprezintă tot sexul frumos. Toţi mi se par cam neciopliţi şi destul de slabi, deşi se cred buricul pământului. Sunt uşor de influenţat şi asta îmi displace. Îmi doream mult să descopăr în sfârşit în scrierile acestei autoare un personaj masculin memorabil, care să mă cutremure şi să mă facă să îl apreciez cu adevărat. Dar nici Vlad nu a reuşit asta, din păcate. Dar pe viitor, cine ştie? Doar autoarea e plină de surprize.

Lavinia Călina deja e o voce puternică în literatura românească contemporană şi ne dovedeşte cu fiecare carte pe care o scrie de talentul ei fără limite, provocându-ne totodată inteligenţa şi capacitatea de a medita la unele situaţii incomode şi dureroase. „Zona Zero” e un roman cutremurător, o lecţie tranşantă despre umanitate, despre dozele de forţă şi slăbiciune, de răutate şi totodată de dorinţă de a ieşi la liman, de a supravieţui, ale oamenilor, chiar şi într-o lume cu fundul în sus. Însă ceea ce poate salva această lume tenebroasă, este tocmai focul mistuitor al speranţei, care nu se stinge niciodată din sufletul oamenilor, indiferent de situaţie.

Carte primită pentru recenzie de la Editura Herg Benet. Mulţumesc frumos!

Lupta pentru supravieţuire a început. “Zona Zero” de Lavinia Călina – Recenzie

Krisz 1

Read More

 

Cartea a apărut la Editura Herg Benet şi poate fi comandată de AICI

Dacă ar fi să îmi aştern vreodată visele pe hârtie, atmosfera şi conţinutul lor ar fi plămădite din acelaşi material cu poveştile din „Quasar”. Ar fi fidele cărţii şi ar avea în comun aceeaşi doză de sumbru şi ireal, de absurd şi fabulos, doză care ar fi amestecată cu trăiri confuze, cu haosul şi totodată cu emoţii extrem de palpabile şi de comune. Cred că premisa prozelor scurte ale Anei îşi are punctul de plecare undeva din inconştientul autoarei, pentru că citind, efectiv ai impresia că te plimbi prin tenebrele unor reverii.

Personajele din „Quasar” se află undeva la limita dintre realitate şi fantezie, dintre vis şi trezie, dintre luciditate şi nebunie, pământ şi cer, iar această condiţie incertă şi bulversantă a lor testează totodată şi forţează limitele creativităţii şi imaginaţiei cititorului, care este antrenat în mecanism şi invitat indirect să descopere înţelesuri ascunse şi mesaje încifrate. 
Totodată, consider că ce e unic şi fascinant la acest volum de proză e că el se relevă altfel şi în diverse forme în funcţie de lectorul lui, renaşte şi prinde noi contururi în raport cu ochii care îl descoperă şi prin prisma conştiinţei acestuia.

E un volum complex şi derutant, iar citind prozele scurte ale Anei Mănescu nu veţi rămâne în minte neapărat cu fire narative, cu anumite întâmplări clare şi logice sau cu numele unor personaje, pentru că cele din urmă, ca şi natura umană de altfel, suferă de un grad major de efemeritate. Însă veţi fi purtaţi printr-un amalgam de stări, vă va face să meditaţi la viaţă, moarte, vis, univers, creaţie, artă, muze şi să încercaţi să reconstituiţi anumite imagini de o coloratură stridentă uneori, dură, cu un mare impact emoţional, care personal mi-a amintit de expresionism şi de tabloul „Ţipătul”. Parcă toate gândurile şi senzaţiile prin care trec personajele sunt amplificate înzecit,  încât acestea reuşesc să depăşească bariera materială a hârtiei şi să devină apăsătoare şi pentru cititor.
Cum e şi în viaţă, când unele persoane ne plac mai mult sau mai puţin, când unele momente ne încântă sau nu ne ating, aşa s-a întâmplat şi cu textele Anei, unele m-au impresionat puternic şi m-au uimit, altele am simţit că au fost menite mai mult să facă legătura între anumite stări. Cele mai desăvârşite şi care s-au pliat cu gustul meu mi s-au părut "Hanul", "Explozii de omizi", "Umbra Contesei", dar toate poveştile sunt legate oarecum între ele şi comunică din punct de vedere tematic. De asemenea, sunt sunt îndrăzneţe şi inovatoare din punct de vedere al redactării, al subiectelor abordate şi a modalităţii de construire a unor imagini.

Trebuie să subliniez că stilul autoarei este unul cu adevărat desăvârşit, din punct de vedere estetic nu pot spune decât că atinge o măreţie rar întâlnită de mine, deoarece scriitura Anei e ca o licoare magică şi rafinată cu un gust nou şi provocator, care te ademeneşte şi te ameţeşte, te plimbă în zone ascunse ale minţii ei şi a minţii tale totodată, te duce spre alte universuri şi apoi te lasă singur, să cazi în gol de la altitudini nesperate.

Că iubirea e o constantă pe parcursul paginilor e clar, însă când ajungi la inevitabilul final, înţelegi că şi titlul cărţii e o metaforă pentru iubire; aşa cum quasarul este cel mai luminos obiect din Univers, iubirea e la rândul ei forţa primordială din sufletele oamenilor, un sentiment care înnobilează şi totodată te schimbă iremediabil, care te poate purta pe culmile fericirii sau te aduce la distincţie la fel de rapid ca o bătaie a genelor. Din iubire de naştem şi tot din cauza iubirii pentru necunoscut, pentru nou, murim.

„Quasar” nu e doar o carte, ci mii de părticele de cuvinte şi de fragmente care explodează şi se metamorfozează în funcţie de oamenii care o citesc. Volumul e cameleonic, la fel ca şi iubirea, care poate lua diverse chipuri: iubirea pentru celălalt, pentru sine, iubirea pentru artă, natură, întuneric. Vorbeşte despre lume şi despre noi, fiinţe mici, de condiţia umană limitată care doar prin ficţiune se poate ridica mai sus de forţele care în mod normal depăşesc puterea noastră de înţelegere şi de control. 

„Ceea ce e refuzat nu dispare, ci creşte. Unii oameni sunt magneţi. Sunt găuri negre care încep cu o stea şi ajung să înghită galaxii întregi.”  

  „Ţi-am ştiut cea mai mare frică şi dorinţa care te ţinea trează nopţile. Am ştiut că le vei cunoaşte pe amândouă, şi groaza, şi fericirea, şi iubirea, şi moartea, şi cosmogonia, şi apocalipsa. N-am ştiut că eu le voi aduce însă, n-am ştiut până n-a fost prea târziu.”

"Universul a început cu un bang şi s-a terminat cu un sărut, ca toate marile iubiri." 

Carte primită pentru recenzie de la autoare. Mulţumesc frumos!

Iubirea ca apocalipsă şi cosmogonie. „Quasar” de Ana Mănescu – Recenzie

Krisz 0

Read More

Cartea a apărut la Editura Herg Benet şi poate fi comandată de AICI

Întotdeauna am fost fascinată de altercația dintre realism și fantastic, credință și supranatural, psihic și fizic... tot ce pare posibil și imposibil într-o combinație absolut incredibilă. Fiind atât de ordinari, cu toții căutam ceea ce nu putem atinge, ceea ce se naște din cuvântul imposibil. Din această cauză, poftim la infinitul necunoscut pe care îl identificăm perceptibil și... real.

”Malad” de Alexandru Voicescu este un roman absolut răvășitor, lăsându-mă fără cuvinte, într-un haos plin de fascinație.

Acest roman ne introduce cu ușurință la lansarea unei tablete grafice de către compania W, la care lucrează Andrei, art director român stabilit în Elveția și personajul principal. La această lansare sunt invitați cinci artiști pentru a-și încerca talentul într-un concurs speed drawing. În timpul concursului, Andrei experimentează o viziune inexplicabilă și incredilă provocată de desenul creat de unul dintre participanți, Ioana Dună. În urma intensității viziunii care l-a acaparat, Andrei leșină, iar în momentul în care se trezește, observă că Ioana a dispărut.

Fiind pătruns de un sentiment de familiaritate avut pentru fata enigmatică și desenul halucinant pe care doar el l-a trăit cu adevărat, Andrei încearcă să o găsească pentru a găsi o explicație plauzibila pentru tot ce a experimentat de când s-au întâlnit.

Urmele Ioanei îl vor conduce într-o multitudine de întâmplări, în care va fi urmărit de poliție pentru o crimă de care este acuzat, dar și alte experiențe ce îl vor înmărmuri și fascina deopotrivă, ajungând să descopere secretele unei lumi decadente, plină cu divinități. Cu toate acestea, el va trebui să fugă de autorități și va fi ghidat de Eliza, singura la care nu s-ar fi așteptat să îl ajute, dar care pare să cunoască mai bine situația excepțională în care se află. Cu ajutorul ei, el va afla de adevărurile despre propria persoană, despre viata lui plină de semnificații din legende străvechi, născute în Banat, de unde Andrei provine, iar aceste enigme ce vor fi spulberate de adevăr îl vor conduce înapoi, în tara natală, pentru a-și îndeplini destinul.

Am observat, cititoare fiind, că doresc după fiecare carte citită tot mai multă perfecțiune. Îmi doresc să fie bine scrisă, în așa fel încât să mă capteze în totalitate, să aibă personaje cu care să rezonez în moduri diferite și de la care să am ce învăța, să includă toate lumile posibile și fantastice.

De aceea, în momentul în care am terminat cartea „Malad” de Alex Voicescu, am știut că este cartea perfectă pe care o așteptam să o citesc de mult, fără să știu că ea este cea după care tânjeam. Din punctul meu de vedere, acest roman are totul, inclus în doar 224 de pagini. A îngemânat atât de frumos o lume corporatistă, cu una plină de legende și supranatural, unde destinul și accidentul se intersectează, astfel producând un abis în care Andrei cade neîncetat spre descoperirea sinelui, a identității lui reale și incredibilă.

Sunt atât de multe lucruri care mi-au plăcut cu adevărat, încât cu greu reușesc să îmi găsesc cuvintele pentru a enumera câteva dintre ele.

Ce mi-a plăcut foarte mult a fost lupta dinăuntrul lui cu propria persoană, cum și-a despărțit propria persoană în două personalități, eu și tu, un eu și un alter ego care pândește în taină viața pe care eul o trăiește. M-a fascinat acest lucru pentru că fiecare persoana se poate asocia cu acest fapt prin simplul motiv că fiecare are o conștiință, o voce interioară ce apare fix când avem nevoie.

Poveștile personajelor a fost un alt plus pe care l-am îndrăgit enorm. Felul cum au fost descrise, în amănunte, dar în același timp atât de enigmatice și pline de un ocult fantastic, m-a făcut să le accept pe toate ca fiind parte din realitatea noastră. M-am atașat de fiecare prin felul unic și disperat de a se remarca cu ajutorul senzațiilor și experiențelor pe care le-au trăit înzecit.

Iar, odată cu ele, am trăit în doar 224 de pagini, o viață întreagă. După ce am terminat de citit cartea, am simțit ca și cum am încheiat o carte de un volum mult mai mare de pagini, deoarece felul în care a transmis totul, jocul de cuvinte prin care a construit romanul, structura complexă prin care au fost create poveștile personajelor, legendele enigmatice, interacțiunea a tot ce poate fi opus... totul a fost creat într-un mod genial. Consider că nu mulți posedă abilitatea de a trasmite în doar câteva pagini, atât de multe lucruri, iar Alex Voicescu a creat imposibilul.

”Malad” de Alexandru Voicesu este un roman genial din toate punctele de vedere, până la ultima pagină, ultimul cuvânt scris. Această carte merită citită și recitită pe parcursul vieții, deoarece poți simți tot ce ai trăit când ai citit pentru prima dată și poate chiar mai mult și mai intens, dacă este posibil. Sunt onorată că am putut citi o asemenea carte atât de bine scrisă și aștept cu nerăbdare să le citesc pe următoarele ce vor urma.

Carte primită pentru recenzie de la Editura Herg Benet.

P.S. Cartea tăiată din prima poză am primit-o în dar împreună cu un cadou mai special înăuntrul ei şi nu m-a lăsat inima să o arunc. 

Conștientizarea unui destin aparte într-o lume complexă. ”Malad” de Alexandru Voicescu - Recenzie

Alexya 0

Read More

Editura Leda ne-a oferit o carte nouă în colecția Leda Edge, numită Blestemul câștigătorului de Marie Rutkoski, prima parte a trilogiei Blestemul câștigătorului.

Noi ne-am îndrăgostit de coperta ei și avem un feeling că nici coținutul ei nu ne va dezamăgi :)!

”Blestemul câștigătorului”(Blestemul câștigătorului #1) de Marie Rutkoski

Într-un imperiu care se desfată cu războaie și cu înrobirea celor învinși, Kestrel, fiica unui general, are doar două posibilități: să se înroleze în armată sau să se căsătorească. Dar lumea îi este dată peste cap atunci când își întâlnește sufletul-pereche – un sclav ai cărui ochi par să sfideze întreaga lume. Urmându-și instinctul, sfârșește prin a-l cumpăra pentru o sumă imensă de bani. Însă băiatul deține un secret, iar Kestrel află în curând că prețul pe care l-a plătit pentru o altă ființă umană e mult mai mare decât și-ar fi putut imagina.

“Blestemul câştigătorului îţi taie răsuflarea, e un triumf liric al cărţilor YA fantasy. Marie Rutkoski scrie cu o forţă extraordinară şi a creat o epopee de o frumuseţe temerară. E o carte care trebuie citită.”- Ann Aguirre

”Blestemul câștigătorului” (Blestemul câștigătorului #1) de Marie Rutkoski la editura Leda

Alexya 0

Read More

Nu plănuisem iniţial să comprim ideile despre cele două romane într-un singur articol, dar pentru că le-am citit recent, sunt apărute ambele la Editura Trei şi aparţin aceluiaşi gen, am zis că ar fi ok şi aşa, mai ales că tema aparenţelor e prezentă în ambele.  

"Fata din tren" de Paula Hawkins

Cartea a apărut la Editura Trei și poate fi comandată de AICI

Cu toate că "Fata din tren" mi-a atras atenția încă de când a apărut la noi, nu pot spune că intenționam neapărat să o citesc acum, aveam alte cărți prioritare pe listă. Dar întâmplarea a făcut să îmi arunc ochii peste fragmentele de început și am fost atât de vrăjită de ele, încât nu m-am mai putut dezlipi de poveste până nu am terminat-o.

Acțiunea se învârte în jurul "fetei din tren", Rachel, care nu e nicidecum atât de tânără precum titlul ne indică că ar fi: e de fapt o femeie de peste 30 de ani, divorțată, fără loc de muncă, alcoolică și cu o viață distrusă. Constantele în existența ei cu susul în jos sunt aceste două călătorii zilnice pe care le face cu trenul, cele care îi dau prilejul să îi observe și analizeze pe cei din jur și să își creeze anumite scenarii despre aceștia. Astfel, Rachel descoperă prin intermediul deplasărilor ei un cuplu aparent fericit, care locuiește la câteva case de fosta ei locuință, și în a căror căsnicie idilică își canalizează aprecierea și admirația, deoarece aceștia par a avea tot ce ea a pierdut, ce i-a scăpat printre degete. Însă din momentul în care află că acea femeie pe care ea o urmărea zilnic pe geam și al cărui nume real e Megan, este dată dispărută, monotonia și lâncezeala din existența fără un scop a lui Rachel sunt complet zdruncinate, deoarece ea consideră că a văzut ceva crucial, ceva ce poate dezlega misterul din jurul acestui caz, aşa că nu stă o secundă pe gânduri înainte de a alege să se implice.

Deși am afirmat că Rachel este miezul poveștii, ea de fapt este liantul care leagă alte două personaje feminine foarte importante: Megan, femeia care dispare și Anna, fosta amantă și actuala nevastă a lui Tom, care a fost soțul lui Rachel. Astfel, cartea e narată de aceste trei femei. Cu toate că despre Rachel aflăm încă de timpuriu cât de fragilă îi și bulversată îi e mintea aburită de alcool, și cât de nefericită e, treptat descoperim că și celelalte două femei cu vieți normale și liniștite sunt măcinate de propriile griji și demoni interiori. Aparenţa..raportul despre ce vedem şi ce imagine ne creăm în minte despre anumiţi oameni şi care e de fapt realitatea, e o temă importantă aici. 

Dispariția lui Megan e butonul de pornire care resetează existența lui Rachel. Cuprinsă de adrenalină, simțindu-se îndatorată față de această tânără să o ajute, ea găsește în sfârșit un scop, un imbold în a face și altceva decât să își plângă de milă și să se înece în trecut și în mizeria eșecurilor ei. Rachel nu are cum să nu te emoţioneze; are atâtea fisuri în suflet, pur şi simplu e atât de răscolită, încercările ei par la început a fi zadarnice, pentru că fiind o beţivă nesigură pe amintirile şi pe mintea ei, nu e desigur nici un martor credibil, cuvintele ei nu sunt luate foarte în serios de poliţie.

Am observat că această carte a fost asemănată de mulţi cu “Fata dispărută” a lui Gillian Flynn; personal, în afară de faptul că o femeie dispare şi soţul ei este imediat bănuit ca fiind vinovat, alte similitudini nu am găsit între cele două romane. Cu toate acestea, comparaţia m-a făcut să am anumite aşteptări de la final. Tot citeam şi tot mă întrebam unde e acea întorsătură de situaţie care să mă zguduie, pentru că la Gillian, spre exemplu, aceasta e echivalentă cu o pocnitură serioasă în moalele capul, atât de zdravăn şi fără milă îşi izbeşte ea cititorii. Conflictul din “Fata din tren” se încheie previzibil şi nesatisfăcător, asta a făcut să scadă mult cartea în ochii mei. Cu toate acestea, stilul, modul cum e dezvoltată naraţiunea, conturul personajelor şi al zbuciumului lor interior, sunt impecabile. 

Ca o concluzie: scriitura exemplară, deznodământul banal. Dar e o lectură care merită, e un debut bun, plus că va apărea şi un film în curând!

"Ghici ce-i în cutie" de M. J. Arlidge

Cartea a apărut la Editura Trei și poate fi comandată de AICI

„Ghici cine moare primul”, întâiul volum al acestei serii m-a terminat din toate punctele de vedere, şi într-un sens bun! De mult nu am mai găsit un thriller psihologic atât de bine scris, atât de impresionant, alert dar totodată complex, urmărind mai multe fire narative dar fără să fie o lectură greoaie, cu un final tulburător şi o mulţime de material oferit spre reflecţie. Aşa că era firesc că o să aştept cu mare interes al doilea volum şi că îl voi citi pe nerăsuflate, cum a şi fost, de altfel.

După evenimentele tragice şi oribile prin care a trecut de curând, inspectorul Helen Grace nu are timp să îşi revină şi să îşi panseze sufletul, pentru că un nou criminal în serie apare şi e gata să distrugă fără milă pe cei pe care îi targetează. Acest criminal ţinteşte doar victime bărbaţi, care au un mediu familial stabil, soţie, eventual copii, pe scurt, acel tip de oameni, care odată cu dispariţia lor, ar aduce şi distrugerea vieţii celor dragi. De-a dreptul diabolic şi grotesc, asasinul, după ce îşi anihilează victima, trimite inima acesteia într-o cutie, la familie.

Din ce am citit, M. J. Arlidge este scenograful unor seriale poliţiste, iar experienţa lui cântăreşte greu şi în cărţile sale, în situaţiile halucinante pe care le creează, în misterul care învăluie acţiunea. Citind cărţile sale, ai impresia că ai în faţă romane grafice, poţi vizualiza cu uşurinţă personajele, întâmplările, totul e extrem de concis şi de clar pentru ochiul nostru, ne permite să ne imaginăm situaţiile ca şi cum ar fi dintr-un film.
Personajul principal, Helen, e un munte de stăpânire de sine, de autocontrol, forţă, curaj, isteţime. Deşi a trecut prin atâtea, are amintiri care o macină şi care încă îşi întind tentaculele asupra liniştii ei, ea reuşeşte să o dea deoparte pe Helen cea vulnerabilă şi fragilă şi să se dedice complet meseriei ei şi rezolvării celor mai dificile cazuri. Dacă de obicei nu suntem aşa de stricţi să citim volumele dintr-o serie poliţistă în ordine, pentru că adesea avem de-a face cu acelaşi inspector şi cu cazuri diferite, aici e cazul să le luaţi în ordine, pentru că sunt multe elemente biografice ale personajelor principale în prima carte, şi dacă nu aţi citit-o pe aceea, nu vă puteţi explica anumite comportamente de ale lor din acest volum. 

Cu toate că mi-a plăcut mult şi această continuare, m-a zguduit cu scenele înfiorătoare, m-a indignat, răscolit, am simţit că ceva i-a lipsit. Cred că a fost acel factor care să o implice şi personal, sufleteşte pe Hellen, nu doar prin prisma slujbei ei. Volumul e antrenant, se citeşte uşor, e captivant, te prinde şi nu îşi mai dă drumul, dar nu m-a mai cutremurat atât de mult cum s-a întâmplat cu anteriorul. Nu ştiu, mă gândesc că un rol important îl are şi saturaţia, am citit atât de multe thrillere psihologice, fiind unul dintre genurile mele preferate, încât cred că am devenit mult mai greu de impresionat, a intervenit monotonia şi în acest gen. Cred că ar trebui să mai iau o pauză de la romanele acestea, să reiau acest stil peste un timp, ca să îl pot aprecia din nou la justa lui valoare. 

Ghici cine-i în tren. "Fata din tren" de Paula Hawkins şi "Ghici ce-i în cutie" de M. J. Arlidge - Mini Recenzii

Krisz 1

Read More

Citatul face parte din cartea "Prinţesa Mecanică" de Cassandra Clare.

Instantanee (9)

Krisz 0

Read More