Nu plănuisem iniţial să comprim ideile despre cele două romane într-un singur articol, dar pentru că le-am citit recent, sunt apărute ambele la Editura Trei şi aparţin aceluiaşi gen, am zis că ar fi ok şi aşa, mai ales că tema aparenţelor e prezentă în ambele.
Cu toate că "Fata din tren" mi-a atras atenția încă de când a apărut
la noi, nu pot spune că intenționam neapărat să o citesc acum, aveam alte cărți
prioritare pe listă. Dar întâmplarea a făcut să îmi arunc ochii peste
fragmentele de început și am fost atât de vrăjită de ele, încât nu m-am mai
putut dezlipi de poveste până nu am terminat-o.
Acțiunea se învârte în jurul
"fetei din tren", Rachel, care nu e nicidecum atât de tânără precum
titlul ne indică că ar fi: e de fapt o femeie de peste 30 de ani, divorțată,
fără loc de muncă, alcoolică și cu o viață distrusă. Constantele în existența
ei cu susul în jos sunt aceste două călătorii zilnice pe care le face cu
trenul, cele care îi dau prilejul să îi observe și analizeze pe cei din jur și
să își creeze anumite scenarii despre aceștia. Astfel, Rachel descoperă prin
intermediul deplasărilor ei un cuplu aparent fericit, care locuiește la câteva
case de fosta ei locuință, și în a căror căsnicie idilică își canalizează
aprecierea și admirația, deoarece aceștia par a avea tot ce ea a pierdut, ce
i-a scăpat printre degete. Însă din momentul în care află că acea femeie pe care
ea o urmărea zilnic pe geam și al cărui nume real e Megan, este dată dispărută,
monotonia și lâncezeala din existența fără un scop a lui Rachel sunt complet
zdruncinate, deoarece ea consideră că a văzut ceva crucial, ceva ce poate
dezlega misterul din jurul acestui caz, aşa că nu stă o secundă pe gânduri înainte de a alege să se implice.
Deși am afirmat că Rachel este
miezul poveștii, ea de fapt este liantul care leagă alte două personaje
feminine foarte importante: Megan, femeia care dispare și Anna, fosta amantă și
actuala nevastă a lui Tom, care a fost soțul lui Rachel. Astfel, cartea e
narată de aceste trei femei. Cu toate că despre Rachel aflăm încă de timpuriu
cât de fragilă îi și bulversată îi e mintea aburită de alcool, și cât de
nefericită e, treptat descoperim că și celelalte două femei cu vieți normale și
liniștite sunt măcinate de propriile griji și demoni interiori. Aparenţa..raportul despre ce vedem şi ce imagine ne creăm în minte despre anumiţi oameni şi care e de fapt realitatea, e o temă importantă aici.
Dispariția lui Megan e butonul de
pornire care resetează existența lui Rachel. Cuprinsă de adrenalină,
simțindu-se îndatorată față de această tânără să o ajute, ea găsește în sfârșit
un scop, un imbold în a face și altceva decât să își plângă de milă și să se
înece în trecut și în mizeria eșecurilor ei. Rachel nu are cum să nu te
emoţioneze; are atâtea fisuri în suflet, pur şi simplu e atât de răscolită, încercările
ei par la început a fi zadarnice, pentru că fiind o beţivă nesigură pe
amintirile şi pe mintea ei, nu e desigur nici un martor credibil, cuvintele ei
nu sunt luate foarte în serios de poliţie.
Am observat că această carte a
fost asemănată de mulţi cu “Fata
dispărută” a lui Gillian Flynn; personal, în afară de faptul că o femeie
dispare şi soţul ei este imediat bănuit ca fiind vinovat, alte similitudini nu
am găsit între cele două romane. Cu toate acestea, comparaţia m-a făcut
să am anumite aşteptări de la final. Tot citeam şi tot mă întrebam unde e acea
întorsătură de situaţie care să mă zguduie, pentru că la Gillian, spre exemplu,
aceasta e echivalentă cu o pocnitură serioasă în moalele capul, atât de zdravăn şi fără milă îşi izbeşte ea cititorii. Conflictul din “Fata din tren” se încheie previzibil şi
nesatisfăcător, asta a făcut să scadă mult cartea în ochii mei. Cu toate
acestea, stilul, modul cum e dezvoltată naraţiunea, conturul personajelor şi al
zbuciumului lor interior, sunt impecabile.
Ca o concluzie: scriitura exemplară,
deznodământul banal. Dar e o lectură care merită, e un debut bun, plus că va apărea şi un film în curând!
„Ghici cine moare primul”, întâiul volum al acestei serii m-a
terminat din toate punctele de vedere, şi într-un sens bun! De mult nu am mai
găsit un thriller psihologic atât de bine scris, atât de impresionant, alert
dar totodată complex, urmărind mai multe fire narative dar fără să fie o
lectură greoaie, cu un final tulburător şi o mulţime de material oferit spre
reflecţie. Aşa că era firesc că o să aştept cu mare interes al doilea volum şi
că îl voi citi pe nerăsuflate, cum a şi fost, de altfel.
După evenimentele tragice şi oribile prin care a trecut de curând,
inspectorul Helen Grace nu are timp să îşi revină şi să îşi panseze sufletul, pentru
că un nou criminal în serie apare şi e gata să distrugă fără milă pe cei pe
care îi targetează. Acest criminal ţinteşte doar victime bărbaţi, care au un
mediu familial stabil, soţie, eventual copii, pe scurt, acel tip de oameni,
care odată cu dispariţia lor, ar aduce şi distrugerea vieţii celor dragi. De-a
dreptul diabolic şi grotesc, asasinul, după ce îşi anihilează victima, trimite
inima acesteia într-o cutie, la familie.
Din ce am citit, M. J. Arlidge este scenograful unor seriale poliţiste, iar
experienţa lui cântăreşte greu şi în cărţile sale, în situaţiile halucinante pe
care le creează, în misterul care învăluie acţiunea. Citind cărţile sale, ai impresia că ai în faţă romane grafice, poţi vizualiza cu uşurinţă personajele, întâmplările, totul e extrem de concis şi de clar pentru ochiul nostru, ne permite să ne imaginăm situaţiile ca şi cum ar fi dintr-un film.
Personajul principal, Helen, e un munte de stăpânire de sine, de autocontrol, forţă, curaj, isteţime. Deşi a trecut prin atâtea, are amintiri care o macină şi care încă îşi întind tentaculele asupra liniştii ei, ea reuşeşte să o dea deoparte pe Helen cea vulnerabilă şi fragilă şi să se dedice complet meseriei ei şi rezolvării celor mai dificile cazuri. Dacă de obicei nu suntem aşa de stricţi să citim volumele dintr-o serie poliţistă în ordine, pentru că adesea avem de-a face cu acelaşi inspector şi cu cazuri diferite, aici e cazul să le luaţi în ordine, pentru că sunt multe elemente biografice ale personajelor principale în prima carte, şi dacă nu aţi citit-o pe aceea, nu vă puteţi explica anumite comportamente de ale lor din acest volum.
Personajul principal, Helen, e un munte de stăpânire de sine, de autocontrol, forţă, curaj, isteţime. Deşi a trecut prin atâtea, are amintiri care o macină şi care încă îşi întind tentaculele asupra liniştii ei, ea reuşeşte să o dea deoparte pe Helen cea vulnerabilă şi fragilă şi să se dedice complet meseriei ei şi rezolvării celor mai dificile cazuri. Dacă de obicei nu suntem aşa de stricţi să citim volumele dintr-o serie poliţistă în ordine, pentru că adesea avem de-a face cu acelaşi inspector şi cu cazuri diferite, aici e cazul să le luaţi în ordine, pentru că sunt multe elemente biografice ale personajelor principale în prima carte, şi dacă nu aţi citit-o pe aceea, nu vă puteţi explica anumite comportamente de ale lor din acest volum.
Cu toate că mi-a plăcut mult şi această continuare, m-a zguduit cu scenele înfiorătoare, m-a indignat, răscolit, am simţit că ceva i-a lipsit. Cred că a fost acel factor care să o implice şi personal, sufleteşte pe Hellen, nu doar prin prisma slujbei ei. Volumul e antrenant, se citeşte uşor, e captivant, te prinde şi nu îşi mai dă drumul, dar nu m-a mai cutremurat atât de mult cum s-a întâmplat cu anteriorul. Nu ştiu, mă gândesc că un rol important îl are şi saturaţia, am citit atât de multe thrillere psihologice, fiind unul dintre genurile mele preferate, încât cred că am devenit mult mai greu de impresionat, a intervenit monotonia şi în acest gen. Cred că ar trebui să mai iau o pauză de la romanele acestea, să reiau acest stil peste un timp, ca să îl pot aprecia din nou la justa lui valoare. 
