Cartea a apărut la Editura Leda Edge şi poate fi comandată de AICI

Poveştile pline de culoare şi farmec ale mamei despre Rusia şi călătoria ei acolo m-au fascinat de mică şi m-au făcut să percep această ţară ca pe un tărâm magic. Sorbeam cu nesaţ cuvintele ei iar ochii mei de copil hoinăreau fascinaţi pe străzile Sankt Petersburgului odată cu amintirile ei, rămâneau încremeniţi la frumuseţea Palatelor de Iarnă şi de Vară, se plimbau pe Neva, vizitau Moscova şi Piaţa Roşie, se îmbătau cu frumuseţea unor locuri vii şi parcă de neatins. Am citit cu drag cititori ruşi şi în general orice carte care are acţiunea plasată acolo îmi face cu ochiul instantaneu. Astfel s-a întâmplat şi cu noul titlu al colecţiei Leda Edge, „Jocul Coroanei” de Evelyn Skye; de când am aflat că personajele principale se numesc Vika Andeieva şi Nikolai Karimov şi că romanul e un fantasy care se petrece într-o Rusie alternativă, mi-am spus că trebuie să îl citesc cât mai repede cu putinţă.

În „Jocul Coroanei”, veţi porni pe urmele a doi magi, Vika şi Nikolai, care de mici au fost antrenaţi şi magia le-a fost şlefuită de mentorii lor; în cazul fetei, de tatăl ei, Serghei, iar în al lui, de Galina. Aceste pregătiri şi lecţii dificile au un scop precis şi clar determinat, acela de a-l face pe unul dintre cei doi să devină într-o zi Magul Imperial al Ţarului, cel care îl va ajuta pe acesta în jocurile politice şi în eventualele războaie, dacă va fi necesar.

Doar un singur Mag Imperial poate exista, care să aibă acces şi să absoarbă toată magia Rusiei. De aceea, în rarele cazuri când doi magi se nasc în aceeaşi perioadă, se iniţiază un Joc al Coroanei, în care fiecare dintre cei doi trebuie să îşi demonstreze abilităţile şi aşii din mânecă, pentru a-l impresiona pe Ţar şi a câştiga. Pe cel care pierde îl aşteaptă iminenta moarte.

Ideea de la care Evelyn Skye porneşte în acest roman este realmente una care te intrigă şi îţi trezeşte involuntar curiozitatea. Descrierea cărţii m-a dus cu gândul la „Circul Nopţii” de Erin Morgenstern şi la trilogia „Grisha” de Leigh Bardugo, cărţi pe care le-am devorat şi adorat, care mi s-au părut uimitoare şi unice. „Jocul Coroanei” mi s-a părut o combinaţie care, deşi inspirată, nu se ridică la valoarea celor două. Nu mă înţelegeţi greşit, nu judec această tendinţă de a împrumuta mici elemente din romanele anterior menţionate, dacă în final rezultatul e unul net superior lor. Însă aici nu mi s-a părut aşa.

Romanul l-am simţit mai mult ca fiind unul de stare, care te învăluie fără să simţi în vraja sa şi te trage spre locul acţiunii, te face să cunoşti Rusia şi să o îndrăgeşti, te familiarizează cu locurile de acolo, cu oamenii şi comportamentul lor, cu mâncarea, băutura, atmosfera. Totul e palpabil, autentic şi zugrăvit cu precizie şi talent, autoarea folosindu-se de propriile amintiri de când a vizitat această ţară. Totuşi, această tendinţă de a insista asupra unor descrieri sau detalii fac cartea nu atât de interactivă uneori, iar alteori am avut senzaţia că atunci când erau mai importante de subliniat şi evidenţiat anumite momente sau de zugrăvit anumite stări ale personajelor, cuvintele au lipsit cu desăvârşire. Mi-aş fi dorit să existe un echilibru, o atenţie sporită acordată evenimentelor mai importante, sau o sporire a rolurilor unor personaje secundare promiţătoare, cum ar fi Iuliana de exemplu, fiica Ţarului, care are un caracter puternic şi cred că merita să fie mai mult prezentă între paginile cărţii.

Dacă vă aşteptaţi la lupte acerbe şi dure între doi magi necruţători şi avizi după putere şi după câştig, veţi fi dezamăgiţi. Rundele care se dau între ei nu te şochează, sau te ţin în priză, îţi fac inima să o ia la galop, din contră, te fac să meditezi la imensitatea magiei Vikăi şi a lui Nikolai, la lucrurile minunate şi sublime pe care cei doi le pot crea, la cum manipulează natura, materia, cum pot modifica spaţiul înconjurător, sau crea lucruri uimitoare din nimic. El debordează de creativitate şi are o imaginaţie uluitoare, iar magia ei e ca un foc arzător, gata să mistuie orice, e puternică şi te zguduie.

Cei doi se completează într-un mod uluitor, ca două părticele din acelaşi tot unitar, împreună sunt infinit mai puternici, mai frumoşi. Ca cititor, e greu să fii părtinitor şi să ţii cu unul sau cu altul; simplul gând că cel care va pierde, va muri, e unul chinuitor, iar dorinţa ca ambii să răzbească cumva, în final, acestui joc neîndurător, e inevitabilă. Cu toate acestea, povestea de iubire care se înfiripă între ei nu mi s-a părut suficient de credibilă şi de emoţionantă, cum mi-am dorit.

Cartea mi-a plăcut într-o oarecare măsură, dar aveam aşteptări mult mai mari. Nu pot afirma cu precizie ce nu a funcţionat pentru mine; în definitiv, cred că e pur o chestiune de gust. Dacă stau să iau elementele cărţii fragmentar, pe bucăţi, nu pot spune că nu au fost multe bune, însă cred că a lipsit mai multă iscusinţă la îmbinarea lor, şi nu a fost inspirată nici apelarea la atât de uzualele clişee din romanele pentru adolescenţi ca dragostea la prima vedere sau triunghiul amoros. Din ce am văzut, acesta este romanul de debut al autoarei, şi o anumită stângăcie în scris e notabilă pe alocuri, însă e foarte posbil ca în volumul următor lucrurile să stea mult mai bine.

„Jocul Coroanei” e un fantasy fermecător pentru adolescenţi, care promite să vă poarte pe tărâmul Rusiei şi să vă facă cunoştinţă cu cele mai surprinzătoare puteri pe care doi magi tineri şi frumoşi le deţin. Paradoxul e că lupta cu adevărat dură şi necruţătoare nu se dă în cadrul Jocului, între cei doi, Vika şi Nikolai, ci în interiorul lor, în sufletele acestora, din cauza trăirilor pe care le experimentează în cadrul circumstanţelor cruciale în care sunt aruncaţi.

„Nikolai închise ochii şi îi simţi furnicăturile pe piele, aidoma unei ploi fine sau a unei pulberi de zăpadă. Farmecele ei pulsau în pământul de sub ghetele lui. Şi îi simţea mirosul în vânt, parfumul de caprifoi amestecat cu scorţişoară, aceeaşi aromă din părul Vikăi în timp ce dansau. Din nou simţi că îi era cald şi frig, se simţi găsit şi pierdut, aşa cum se simţise când o ţinuse în braţe la bal.”

Carte primită pentru recenzie de la Editura Leda (colecţia Edge).

Există lucruri mai periculoase decât un strop de magie..„Jocul Coroanei” de Evelyn Skye – Recenzie

Krisz 3

Read More

Cartea poate fi comandată de la librăria online Books Express, de AICI

Premisa de la care romanul de debut al autoarei Victoria Aveyard a luat naștere este una cu adevărat intrigantă și de apreciat: o lume împărțită în două, o lume nefirească, construită în funcție de culoarea sângelui. Cei cu sânge roșu, Reds, sunt oamenii comuni, banali, care trăiesc în sărăcie în satele mizere, au slujbele cele mai grele, iar mare parte din ei sunt trimiși la război, la moarte sigură. De cealaltă parte avem elita, aristocrații, cei de la conducere, care au o viață minunată, se bucură de lux, extravaganță, iar aceștia sunt  cei cu sânge argintiu, The Silvers. Cei din urmă, pe lângă confortul de care se bucură, sunt și ca niște zei coborâți pe pământ, deoarece au anumite abilități supranaturale: pot controla focul, apa și celelalte elemente, mișca obiecte cu puterea minții, supune pe cei din jur după voia lor, și tot felul de alte puteri.

Mare Barrow e, aparent, o fată cu sânge roșu ca oarecare: nu dispune de vreun talent care să îi asigure o slujbă cât de cât decentă, nu a obținut rezultate bune la școală, iar singura ei îndemânare e aceea de a șterpeli cu rapiditate lucruri de la cei din jur, pentru a le aduce familiei ei înfometate și sărace. Ca și frații ei, destinul ei părea unul clar stabilit: va ajunge pe front, unde nu va supraviețui prea mult. Însă anumite circumstanțe neobișnuite o rup din realitatea ei cruntă și o aduc într-una și mai terifiantă, într-un loc în care pericolele o pândesc la orice pas, toți din jur îi vor răul, nu poate avea încredere în nimeni.. la curtea regelui. Deoarece acesta ia cunoștință de o anumită abilitate extraordinară a lui Mare de a controla electricitatea, pe care nici ea nu știa că o posedă, lucru nefiresc, deoarece ea are sânge roșu, aceasta e obligată să trăiască printre cei pe care i-a detestat din tot sufletul toată viața, cei cu sânge argintiu, să se prefacă că e unul dintre ei. Va fi prinsă între doi prinți fermecători, intrigi, dar și o revoluție care se pregătește din umbră și căreia i se alătură și ea, pentru a demola în sfârșit acest sistem nedrept și odios. Însă cei din jur nu sunt așa cum par, linia dintre loialitate și trădare e foarte fragilă, iar o mulțime de evenimente neprevăzute și întorsături de situație îi vor periclita orice urmă firavă de echilibru ar putea ea dobândi.

Observ în ultima vreme un fenomen în ceea ce mă privește: cărțile populare, pe care cei din jur le ovaționează și de care se îndrăgostesc de la primele pagini, pe mine nu mă conving deloc, din contră. Am ajuns să încep temătoare un titlu nou, dacă acesta se află pe buzele tuturor. ”Red Queen” nu e un volum aflat pe val la noi, nu deocamdată, cel puțin, pentru că urmează să fie tradus la editura Nemira, dar afară a avut parte de o promovare în masă, de o primire entuziastă din partea cititorilor și a bloggerilor, una cu floricele, aplauze, confetti și ce mai vreți voi. Ei, în ceea ce mă privește pe mine, cartea nu a reușit să aibă acces în inima mea; a rămas undeva la ușă.

Deși în ultima vreme devenisem mai cerebrală și responsabilă, de data aceasta nu m-am putut abține și am fost luată de val, de frumusețea copertei, de descrierea cărții și de cei care îmi promiteau o lectură fabuloasă. M-am fript, ce e drept, iar asta îmi va fi învățătură de minte pe viitor. Aș dori să încep prin a spune că nu știu în ce gen poate fi încadrată această carte, e greu de inclus într-o anumită categorie. Mare parte din acțiune am avut senzația că citesc un fantasy și atât, dar apoi mai sunt celelalte elemente care tind să mă ducă cu gândul la o distopie. Cu toate acestea, lumea aceasta din ”Red Queen” e foarte slab conturată, încât ajungi la finalul primului volum fără să ai mare habar despre ea: de ce a ajuns în acest mod, cum s-a petrecut asta (de unde provin puterile celor cu sânge argintiu, au avut loc niște mutații?), de la cine a pornit războiul, între cine și cine e, și care e rostul lui.. și alte întrebări se îngrămădesc pe o listă uriașă. Se fac anumite referiri la un trecut îndepărtat, așa cum se întâmplă de obicei în distopii, dar totul e foarte slab construit. Baza pe care Victoria Aveyard a pus-o pentru lumea ei e mai șubredă ca un foc de paie, e ca și casa pe care o construiesc cei trei purceluși și pe care vine lupul cel rău (în acest caz, cititorul circumspect, care totuși își pune anumite probleme, disecă anumite lucruri, nu acceptă cu lingurița tot ce îi bagă pe gât autorul) și i-o clatină imediat. Deci această incapacitate a scriitoarei de a-și clădi acțiunea pe o bază credibilă e un prim minus al cărții.

Nici la capitolul originalitate nu pot excelează această poveste, am avut constant senzația că elementele componente ale altor cărți fantasy și distopii au fost amestecate, iar apoi au fost selectate anumite piese care i-au convenit autoarei și pe care a încercat să le unească, să le omogenizeze într-un nou tablou, care a ieșit distorsionat. În afară de ideea genială a celor cu sânge roșu și a celor cu sânge argintiu, și a diferențelor dintre ei, oricât de mult s-ar fi străduit, multe similarități cu alte povești sunt vizibile, deranjante, bat la ochi fără să vrei. Ca să nu mai spun că, din nefericire, ”Red Queen” abundă de clișee, ceea ce e foarte trist și frustrant și mă face să mă frământ, să mă gândesc unde au văzut ceilalți măreție când eu m-am lovit doar de platitudine. Am observat pe net că majoritatea celor din străinătate au fost grav avariați de întorsătura de situație de la final, au rămas răvășiți, nu se așteptau. Pentru mine a fost de la început mai evident ca o gorilă dansând samba în centrul orașului cine e antagonistul și pe ce drum merge totul, care va fi deznodământul. Era clar, simplu, nu m-a surprins absolut nimic din ce s-a întâmplat, și credeți-mă că nu trebuie să fiți Sherlock Holmes sau Hercule Poirot ca să vă dați seama cu ușurință de turnura pe care evenimentele o să o ia.

Personajele nu au o personalitate a lor, nu sunt acel tip care îți rămâne în minte, nu sunt memorabile. Sunt..cum să le spun.. oameni ficționali de carton. Mare Barrow e un narator necredibil în mare parte din poveste, ceea ce nu pot spune că m-a deranjat neapărat. Am apreciat faptul că nu e perfectă, nicidecum, are și ea o parte a ei malițioasă, duplicitară, asta i-a mai dat o boare de umanitate. Însă relațiile pe care ea le construiește cu cei din jur nu sunt foarte puternice, par superficiale, nu sunt bine închegate. Nu am simțit vreo clipă că se nasc sentimente între ea și vreunul din cei doi prinți, Maven sau Cal, deși e evident că autoarea a vrut să includă neapărat și triunghiul amoros. Mi s-au părut mult mai interesante anumite personaje secundare, a căror substrat mi-aș fi dorit să fie mai exploatat.

Deși eram convinsă că voi iubi ”Red Queen” de Victoria Aveyard, și mi-am și dori din tot sufletul să fie așa, pentru mine rețeta folosită de autoare nu a funcționat iar ingredientele cărții nu m-au convins. Dar asta nu înseamnă că vă îndemn să nu îi acordați o șansă, dacă aveți ocazia să o citiți, deoarece fiecare percepe altfel fiecare poveste, o filtrează prin filtrul propriei conștiințe, propriilor așteptări.

Carte primită pentru recenzie de la librăria online Books Express.

Puterea e un joc periculos. ”Red Queen” de Victoria Aveyard - Recenzie

Krisz 4

Read More

Cartea a apărut la Editura Leda și poate fi comandată de AICI

Fantomele nu cred că au fost vreodată ființe prea drăguțe sau prietenoase. Ipotetic vorbind, chiar dacă în viață erai cea mai bună persoană din lume și aveai un comportament ireproșabil, impecabil, atunci când te trezești, după moarte, o stafie ambulantă fără vreo menire, inevitabil devii foarte morocănos.. iar de aici până la furie mai e doar un mic pas. Insă atunci când existența ta a fost curmată într-un mod oribil de cineva, când ai avut parte de o suferință mare, inevitabil te întorci în lumea asta cu gânduri de răzbunare, devii neiertător și flămând după sânge.

Cam asta e și povestea nefericită a Annei Korlov.. o tânără plină de speranță care dorea să își schimbe viața, și care a fost brutal ucisă, decapitată. Acum a ajuns o fantomă groaznică, înfiorătoare, poreclită ”Anna în Veșmânt de Sânge”, care nu cruță pe nimeni dintre nefericiţii care intră în casa ei. 
Theseus Cassio Lowood, pe scurt Cas, este un tânăr vânător de fantome care a moștenit de la tatăl lui această abilitate de a-i trimite pe cei neînsuflețiți acolo unde e locul și unde nu îi pot pune în pericol și deranja pe vii. Acesta călătorește în diverse locuri cu mama lui, o vrăjitoare wicca, și motanul ei (care miroase spiritele rele), având drept target fantome pe care trebuie să le elimine. Atunci când informații despre legendara Anna îi ajung la urechi, curiozitatea îl îndeamnă să pornească negreșit în căutarea ei. Însă va da peste o fantomă ca niciuna, una extrem de puternică și de aprigă, însetată după moarte. Care, în mod bizar, alege să nu omoare, lucru pe care nu l-a mai făcut vreodată până acum cu cineva...

Cred că mi-am dorit dintotdeauna să citesc cartea asta: fremătam de curiozitate, de dorință, eram extrem de intrigată de subiectul ei, iar toată explozia de interes și de păreri din jurul ei au făcut și mai lungă agonia mea. Dar problema e că, dacă aștepți un lucru mult prea mult timp, inevitabil ajungi să îți pierzi interesul pentru el.. fără să vrei sau să îți propui asta. În plus, unele cărți chiar trebuie citite la momentul potrivit, atunci când ești deschis să le primești în sufletul tău, sau dacă simți acel arzător când îți trece prin minte titlul lor. Cam asta cred că s-a întâmplat în cazul meu și cu ”Anna în Veșmânt de Sânge”. Dacă aș fi avut ocazia să îi descopăr povestea acum câțiva ani, când devoram romanele fantasy și eram indulgentă cu cărțile pentru adolescenți, le luam ca atare fără să meditez prea mult la micile defecte, volumul acesta al Kendarei Blake poate ar fi avut cu totul alt destin în ceea ce mă privește. Nu pot spune că mi-a displăcut, dar nici că m-a impresionat în mod excepțional cu ceva anume. A fost ok, o lectură simplă de frunzărit în câteva ore, una relaxantă, care nu mi-a angajat prea mult mintea. 

Am avut sincer anumite mici confruntări cu personajele acestei cărți, care nu au reușit nicicum să mă convingă în vreun fel sau să aibă anumite scopuri lizibile și logice. Cas e incredibil de arogant și are o impresie grozavă despre el, când chiar nu e cazul. Nu e un adolescent foarte interesant iar ca vânător de fantome, dacă la început ne dă senzația că e extraordinar, că e puternic, dibace, acționează cu sânge rece, știe exact ce trebuie să facă, pe parcurs ni se dovedește că nu e chiar atât de priceput cum vrea să pară. Și nu mă refer aici doar la faptul că Anna dă cu el de pereți (și la propriu și la figurat) fără să i se miște vreo șuviță de păr, ci la faptul că e foarte impulsiv, nu e cerebral, nu alege să se documenteze atunci când e cazul și preferă să îi lase pe alții să facă asta în locul lui. Nu mi-a plăcut nici faptul că personajul masculin, Cas, e neglijent și permite ca prea mulți oameni să fie atrași în povestea asta, mulți ajungând în pericol la un moment dat. Pur și simplu, nu m-a mulţumit deloc modul lui de operare. 

Cred că am fost atât de captivată de cartea asta dinainte să o am deoarece eram foarte curioasă cum va reuși autoarea să facă trecerea personajului principal feminin dintr-o entitate îngrozitoare, o criminală care a făcut atât de mult rău, către Anna de care Cas se îndrăgostește și atașează. Dacă dezvăluirile înspăimântătoare despre ce s-a întâmplat cu adevărat cu fata în acea noapte în care a fost omorâtă m-au făcut să îmi schimb oarecum părerea despre ea, să o înțeleg oarecum, să acord circumstanțe atenuante faptelor sale, nu a fost la fel de convingătoare și partea cu apropierea celor doi, nu am simțit într-adevăr că s-a legat o conexiune între ei. Deși o poveste de dragoste bizară și interzisă pare a fi ingredientul ideal care să trezească interesul potențialilor cititori, el nu a fost explorat cum trebuie, a fost tratat superficial și neconvingător.. Eu una aş fi renunţat la acest element. 

Lumea fantasy nu e foarte atent zugrăvită.. nu mi-a transmis fiori, nu mi-a fost teamă vreun moment, cred că trebuia lucrat cu grijă la conturarea cadrului întunecos și straniu. Deşi mulţi au spus că e o carte cu secvenţe brutale şi scene foarte sângeroase, pentru mine ele nu au fost atât de intense, nu au avut un impact puternic. Tot referitor la partea aceasta ce ţine de supranatural.. nu pot spune mai multe despre asta pentru că aș dezvălui ceva, dar un anumit ritual pe care Cas îl face alături de prietenii pe care și-i face fără să vrea mi s-a părut banal, pueril, ca să nu mai vorbesc de lucrurile, ingredientele de care s-a folosit.. Au făcut să pară tot procedeul lipsit de solemnitate şi seriozitate. 

”Anna în Veșmânt de Sânge” e o carte fantasy care pornește de la o idee curajoasă. E un roman cu nişte personaje care ies din tipare, pe care adolescenții îl vor aprecia, şi a cărui poveste interesantă îi va face captivi ai paginilor sale.  

Carte primită pentru recenzie de la Editura Leda.

Îi ucide pe cei morţi, dar, la rândul său, se îndrăgosteşte de Moarte. "Anna în Veşmânt de Sânge"(Anna în Veşmânt de Sânge #1) de Kendare Blake - Recenzie

Krisz 6

Read More

Cartea a apărut la Editura Herg Benet. Puteţi comanda primul volum de AICI şi pe al doilea de AICI.

Unii trăiesc vânând provocări şi clipele unice, respiră adrenalină şi doresc să aibă o existenţă palpitantă, pe când alţii simt confort în linişte, siguranţă, preferă să aibă control mereu asupra vieţii lor, deşi aceasta are grijă să îi surprindă exact când nu se aşteaptă. Pentru cei din a doua categorie, care preferaţi calmul, dar totodată tânjiţi în secret după aventură, dar nu aveţi curajul de a porni în căutarea uneia, există cărţile. Ele vă vor purta în cele mai fantastice locuri, vă vor face să intraţi în pielea celor mai impresionante personaje, veţi trăi cu adevărat, veţi muri şi veţi renaşte.

Înainte să citesc cele două volume din „Provocarea” de Simona Stoica, îmi propusesem să scriu separat impresiile despre fiecare, dar am ales în final să îmi adun gândurile într-o singură recenzie, deoarece nu am fost atât de impresionată de prima parte a poveştii şi nu aveam prea multe de spus. În plus, citisem undeva că Simona oricum gândise totul ca pe un întreg dar editura a ales să împartă cartea în două datorită numărul mare de pagini, aşa că mi-am zis că am făcut o alegere înţeleaptă. De asemenea, precizez că nu voi insista pe rezumatul acţiunii deoarece sinopsis-urile volumelor sunt destul de bogate în informaţii şi vă puteţi face singuri o idee despre ce e vorba, citindu-le.

Acţiunea primului volum este centrată pe descoperirea misterului conacului Wolfmaner, un loc sinistru în care proprietarii lui şi-au pierdut acum mulţi ani viaţa într-un mod violent. Desiree, personajul central feminin, alături de sora ei, Sarah, dar şi de prietenii Derek, Viola şi Michael, decid să pătrundă în mod ilegal în acest spaţiu sumbru, pentru risipi o dată pentru totodeauna semnele de întrebare care planează asupra zilei fatidice în care o familie întreagă a fost masacrată, aparent fără niciun motiv. Conacul este în sine un adevărat personaj, unul fascinant. Are o istorie a lui, parcă un suflet care se zbate între pereţii acestuia, a fost martorul multor evenimente, iar descrierile lui înfioară dar totodată captivează. Atmosfera apăsătoare care planează în jurul lui, tendinţa de a pune piedici în calea personajelor sau de a-i ghida în anumite direcţii, pot părea bulversante iniţial, dar ele asigură o aventură unică cititorului.

Însă ce e prea mult strică, aşa am simţit că a fost şi aici. Având în vedere că trei sferturi din acţiunea întregului prim volum se desfăşoară doar în jurul sau pe teritoriul conacului, de la un moment dat lectura a devenit obositoare, dificilă, mă simţeam şi eu, ca şi Desiree şi prietenii ei, rătăcită, pierdută pentru totdeauna pe culoarele şi prin camerele care îţi dădeau fiori. Astfel că spre final, eram atât de zăpăcită, că nu m-am mai putut bucura cu adevărat nici de secvenţele mai palpitante.

În al doilea volum din „Provocarea” are loc o schimbare la 180 de grade în ceea ce priveşte acţiunea, care e prezentă cam în fiecare capitol, tensiunea e mai ascuţită ca niciodată, iar pericolele o urmăresc fără încetare pe Desiree. Apar personaje noi, atât dintre Rephelimi, cât şi tot felul de creaturi monstruoase, înfricoşătoare.

Apreciez dibăcia şi intenţia Simonei Stoica de a pune temelii lumilor ficţionale create, de a le contura cu precizie. Haven este delimitată în mai multe spaţii, să le spun aşa, iar în prima carte avem ocazia să aruncăm un ochi în societatea Rephelimilor, una atent clădită, dar pe cale să se destrame din cauza unui război iminent. Nu vă voi spune însă mai multe despre aceşti Rephelimi, ce sunt şi ce fac ei, vă las să descoperiţi singuri. Deşi cele două părţi ale poveştii nu fost dozate din punct de vedere al acţiunii şi cantităţii de enigme şi informaţii oferite, în final se observă că ele se echilibrează cumva.

Am avut o problemă cu personajele, recunosc că nu am fost pe aceeaşi lungime de undă cu ele. Mai ales în prima parte, comportamentul grupului de prieteni mi s-a părut imatur şi inconsecvent, trecerile lor fulgerătoare de la o stare la alta, certurile dese şi alegerile lor m-au împiedicat în a le oferi un loc în inima mea, însă am pus totul pe seama lipsei de experienţă şi a situaţiei excepţionale în care se aflau. În volumul al doilea, apar multe personaje secundare, episodice; dacă în cazul unora le aflăm povestea, am constatat cu tristeţe că în cazul multora, ele apar acum doar pentru a semna prezenţa în condica cărţii sau pentru a aduce şi mai multă suspiciune cu ei, a băga de tot în ceaţă cititorul.

În ceea ce-i priveşte pe protagonişti, Desiree şi Jack Harper, liderul Rephelimilor, mi s-au părut neconvingători. Dialogul dintre ei nu curge natural în cele mai multe cazuri, pare forţat cumva, constrâns parcă de necesitatea de a avea replici cât mai profunde. În loc să fie memorabili, să mă impresioneze, i-a făcut greu de atins şi nerealişti, parcă din alte timpuri – ceea ce s-ar fi pliat în cazul lui Jack, dar nu şi a lui Desiree. Nici momentele şi interacţiunile lor  nu mi-au lăsat impresia că au reuşit să clădească o bază solidă pentru sentimentele care par că se nasc între ei, deci nici aspectul amoros nu m-a impresionat. Desiree are o fire explozivă, impulsivă, necontrolată. A fost o provocare cu adevărat să citesc naraţiunea din perspectiva ei, mai ales în volumul II, în care am galopat de-a dreptul şi la sfârşitul căruia m-am simţit vlăguită, secată total de energie.

Pe lângă firul narativ principal, apar şi multe altele care se intersectează cu acesta într-o mai mică sau mai mare măsură. Multe din aceste fire secundare însă sunt lăsate în aer, avem parte de apariţii bizare, scurte referiri la întâmplări din trecut, la un jurnal sau la pierderea suferită de cineva, sunt vehiculate nume diverse, necunoscute cititorului, de persoane şi creaturi, fără a primi explicaţii. Sunt sigură că ele vor fi lămurite la un moment dat, şi da, ştiu, ştiu, trebuie menţinut suspansul pentru a determina oamenii să citească şi continuările, dar aici parcă au fost prea multe inserţii suplimentare făcute, fără a avea implicare directă cu acţiunea primei cărţi. Pentru mine ele au rămas un ghem neînţeles şi încurcat pe care sper că Simona îl va descâlci pe măsură ce va tricota la creaţia ei.

La finalul cărţii m-am simţit „sedusă şi abandonată”, când am realizat că nu mi-au fost mai deloc risipite semnele de întrebare, că nu am aflat mare lucru. Însă din ce am remarcat, ceilalţi cititori nu au fost deranjaţi de acest aspect, ceea ce mă face să cred că poate am eu o minte prea circumspectă şi curioasă, sau, cine ştie, nu mai ştiu să mă bucur cum trebuie de o poveste fantasy şi de atât cât primesc din ea. 

Sunt convinsă că autoarea are în minte schiţa finală a seriei, că deţine piesele de puzzle care vor alcătui un tot unitar spectaculos atunci când se vor dezlega iţele poveştii, dar simt că asta a făcut-o să piardă din vedere ce oferă ea cititorului pe moment, cu ce rămâne după lecturarea unei părţi din poveste. Deoarece eu, cititorul, faţă de scriitor, nu am imaginea de ansamblu în faţă, construcţia finală; eu intru doar în camera în care mi permite accesul, iar dacă aici găsesc tot felul de lucruri sau fragmente de obiecte care aparent nu au legătură între ele, sau nu le înţeleg rostul, intru în următoarea încăpere, respectiv următorul volum, mai încurcată şi deznădăjduită decât eram iniţial.

Per total, deşi am avut senzaţia că  naraţiunea putea fi mai atent organizată şi comprimată pe alocuri, făcută proporţională cu cantitatea de dezvăluiri la care are acces cititorul, una nu aşa mare, a fost o provocare să citesc aceste două volume, a fost o provocare să intru în lumea lor, dar, mai ales, a fost o provocare pe care nu regret că am acceptat-o atunci când autoarea a ales să îmi ofere cărţile pentru recenzie, pentru că simt că lucruri cu adevărat măreţe ne aşteaptă mai departe pe noi, cititorii.

Volume primite pentru recenzie de la autoare.

*Surse imagini: sursa 1, sursa 2.

Nu poți scăpa de trecut, oricât ai vrea."Provocarea" vol. I+II(Rephelimii #1) de Simona Stoica - Recenzie

Krisz 51

Read More

Cartea a apărut la Editura TREI și poate fi comandată de AICI

Orice destin măreț sau misiune importantă vine întotdeauna cu un preț. Iar când soarta unui întreg Regat e pe umerii tăi, iar un popor se bazează pe tine, își pune toate speranțele fragile în reușita ta, trebuie să renunți la trecut, la ce ar fi fost dacă erai cineva normal, fără abilități speciale, să îți cauți curajul, forța interioară și să iei în mâini soarta furtunoasă, încercând să îți depășești limitele.

După evenimentele din Falie, eroina a încercat să redevină banala Alina Starkov, fata uscățivă și normală, fugind alături de Mal, prietenul ei din copilărie față de care a recunoscut că are anumite sentimente de dragoste. Melancolia vremurilor când se simțea specială o apasă, însă e mulțumită și așa, trăind la limită, mereu pe ascuns. Însă va veni vremea când Alina va înțelege că ea nu e o oarecare, că nu va mai putea evita multă vreme puterea care zace în ea, destinul, atunci când va realiza că Întunecatul nu numai că a supraviețuit acelei bătălii, dar în urma ei și-a amplificat magia, poate crea monștri din întuneric și acum e de neînvins. Mai mult decât atât, el e pe urmele ei iar scopul lui final e acela de a-și duce planurile la bun sfrârșit, acelea de a domni peste Ravka, regat pe care intenționează să îl înece în întuneric pentru totdeauna.

Atunci când toată lumea ridica în slăvi primul volum al seriei, eu am avut rezervele mele, pe care le-am și menționat în recenzie, la acel moment. Apoi m-am simțit puțin vinovată și m-am gândit că sunt eu prea cârcotașă, prea perfecționistă și atentă la detalii, și nu pot să mă las purtată de val ca ceilalți și să mă bucur doar de imaginea de ansamblu a cărții și de rezultatul final. ”Regatul furtunilor”, continuarea trilogiei, avea să îmi dea un fel de verdict: am fost eu prea critică prima dată? M-am înșelat? Iar răspunsul, cel puțin din punctul meu de vedere, e ”nu”; deși Leigh Bardugă merită aplauze puternice pentru lumea fascinantă creată, pentru ordinea ierarhiilor și a categoriilor de personaje, harta imaginară cu toate regatele și zonele create de ea cu precizie, are anumite lipsuri în a construi acțiunea și dinamismul ei.

Nemulțumirile mele în trecut au pornit de la personajul principal feminin, care nu reușise să mă convingă nicicum, mi se părea că e cu mintea și inima împrăștiate în mai multe zări. Alina a început să îmi câștige respectul din clipa în care a ales să îl înfunte pe Întunecat, iar încet încet mi-a captivat tot mai mult atenția și m-a făcut să o plac cu adevărat. În sfârșit aceasta are inițiativă, nu mai este doar o unealtă, o păpușă în mâinile celor mai puternici și cu minți iscuțite. Începe să se focuseze într-o singură direcție, să aibă o intenție clară, să își asume responsabilități fără ca cineva să îi ceară în mod expres asta. Alina s-a obișnuit în acum cu statutul ei înălțător de Invocatoarea Luminii, a înțeles că acesta nu e un simplu titlu și odată cu el vine și o responsabilitate uriașă, pe care ea singură și-o asumă. Alege să fie Conducătoarea Armatei a Doua, una dezorientată și ruptă în două în clipa în care o parte din Grisha au ales să rămână loiali Regatului, iar alții l-au urmat pe fostul lor conducător, Întunecatul. Misiunea ei nu e ușoară deloc, i se pun bețe în roată, dar e hotărâtă, nu se dă la o parte de la nimic, reușește să pară mai sigură pe ea, sau cel puțin să impună respect soldaților ei. În sinea ei e o furtună, adevărata luptă se duce în interior, înțelegem prin intermediul introspecției adevăratele ei gânduri și frământări, o cunoaștem și o apreciem tot mai mult.

Am întâmpinat cu bucurie noile personaje pe care Leigh Bardugo le introduce, mai ales că reușește să creeze anumite tipologii interesante. Corsarul Sturmhond  e o prezență interesantă și misterioasă cel puțin în prima parte a cărții, și reușește să țină cititorii pe jar în ceea ce privește adevărata lui identitate. Ceea ce apreciez e că nu au fost neglijate anumite personaje mai vechi care cu siguranță au trezit simpatii, și astfel reușim să descoperim cum a decurs viața lor, cât de blândă sau aspră a fost soarta cu ele, după evenimentele din trecutul nu foarte îndepărtat. De asemenea, mi-a plăcut faptul că majoritatea se schimbă, intervin modificări evidente în modul de a gestiona situațiile în cazul unora dintre ele. Se simte însă absența Întunecatului, m-am convins că mare parte din farmecul și elementul cheie care a scos această serie din anonimat și a făcut-o apreciată, ține de el. El e acolo, cumva, în umbră mai mult, parcă suflă în ceafă tuturor, ca un animal feroce ce stă la pândă gata să atace și să devoreze, dar nu mai avem parte de acele interacțiuni dese și memorabile cu Alina. Dezamăgirea mea e că nu s-a exploatat mai mult acest personaj în acest volum, că nu am descoperit mai multe despre el și despre acțiunile lui, ce le-a declanșat în definitiv, și s-a încercat înlocuirea lipsită de succes a lui cu altă persoană, sau măcar distragerea temporară a atenției de la el.

Acest volum secundar mi s-a părut ca o punte de legătură între primul și ultimul, a fost mult mai static și nu atât de plin de adrenalină, de întâmplări care să îți taie respirația. Avem pe la început o întorsătură sau două de situații, la fel și la sfârșit, însă miezul e destul de molcom și nu așa de simplu de parcurs datorită strategiilor politice, e ca o așteptare dureroasă și stânjenitoare a personajelor, ceea ce e și firesc oarecum, deoarece ele acționează în defensivă și nu știu în nicio clipă la ce să se aștepte de la viclenia Întunecatului.

Cu o doză substanțială de întuneric, răutate, monștri înfiorători și animale mitice care par să se desprindă din legende, ”Regatul furtunilor” cu siguranță va fi pe placul fanilor trilogiei și ai genului fantasy. Nu știu sincer cum va evolua povestea din acest punct, deoarece turnura și cursul pe care le iau acțiunea sunt neașteptate cu adevărat. Finalul cărții e extrem de nedrept și frustrant, parcă îți taie complet aripile și ultima boare de speranță, și îți lasă neplăcuta senzație că oricât te-ai strădui și ai lupta, e fără rost.. plus că  autoarea nu se dă în lături de la a măcelări pe capete, și pe oricine, lăsându-te în șoc, groază, și disperare. Ultimul volum însă va fi decisiv: va avea cititori împăcați, sau în agonie?

Carte primită pentru recenzie de la Editura TREI.

Recenzia primului volum:

Întunericul nu moare niciodată. ”Regatul furtunilor”(Regatul umbrelor #2) de Leigh Bardugo - Recenzie

Krisz 0

Read More

Cartea a apărut la Editura Leda şi o puteţi comanda de AICI

Moartea unei persoane dragi este un moment groaznic şi care te poate dărâma complet, îţi cutremură întreaga existenţă, lăsându-te fără echilibru. Singurul lucru care te mai poate alina în timp ce orbecăi prin suferinţa ta este gândul că a plecat într-o lume mai bună şi că a avut parte de linişte atunci când te-a părăsit. Dar când cel iubit a dispărut într-un mod tragic, i-a fost furată viaţa cu cruzime de cineva, îţi extragi puterea din dorinţa iminentă de răzbunare, din scopul de a face dreptate.

Având acţiunea setată în Irlanda, în misteriosul Dublin, volumul „Febra neagră” urmăreşte povestea unei tinere din Georgia, MacKayla Lane, care împinsă de durerea morţii surorii ei Alina, vine cu sufletul sfâşiat pe urmele vieţii acesteia, pentru a-i găsi criminalul şi a se asigura că dispariţia acesteia nu va rămâne nepedepsită. Însă o dată ajunsă aici, Mac va descoperi pericole care o pândesc la tot pasul, va afla tot felul de informaţii surprinzătoare despre sora ei, a cărei moarte se pare că se învârte în jurul unei cărţi antice şi bizare, Sinsar Dubh. Însă, mai presus de acestea, fata va trece de la graniţa realismului, a siguranţei, confortului, vieţii liniştite pe care o avusese până acum, la cea a unei lumi ascunse, supranaturale, plină de elemente nemaiîntâlnite şi de creaturi înfiorătoare şi cu scopuri ascunse.

Nu ştiu cum să structurez recenzia acestei cărţi fără să mă trezesc la final cu o mare de fani deranjaţi, dar cum falsă nu pot fi, nu am cum să mint în legătură cu o carte care m-a dezamăgit, oricât de iubită sau ovaţionată ar fi de majoritatea cititorilor ei. Dacă iniţial am pus impresia mea pe seama faptului că poate nu mai relaţionez eu cu aceste genuri, paranormal romance sau fantasy, că nu le mai diger eu cum trebuie şi am devenit prea critică, am avut norocul să citesc „Cioburi de stele” care pur şi simplu m-a făcut să plutesc, m-a aruncat în mijlocul galaxiilor şi a unei poveşti fascinante, frumoase, dovedindu-mi totodată că încă mai pot iubi aceste romane, dacă sunt extraordinare. 

Labilitatea cărţii mi s-a părut că a pornit de la incapacitatea scriitoarei de a da viaţă unor personaje remarcabile, individualizate bine, care să fie plăcute sau măcar interesante. Nu am reuşit deloc să le îndrăgesc sau să le înţeleg, în mare parte. Mac este genul de tipă superficială,  care se mulţumeşte cu puţin şi care pune preţ prea mare pe lucruri banale. Are un comportament imatur, pe care l-aş fi tolerat la o adolescentă, dar nu şi la o tânără de 22 de ani de la care speram la mai multă seriozitate, despre care visam că e înfiptă cu picioarele în pământ şi capabilă, nu aşa uşor de distras de banalităţile lumii cotidiene, de oja care se asortează sau nu cu ţinuta ei roz bombon. A fost genul de personaj din cauza căruia muşchii ochilor mei au făcut febră musculară de câte ori i-am dat peste cap, şi pe care aş fi scos-o din poveste şi aş fi pocnit-o straşnic cu cartea în cap, ca să îşi revină. Sunt conştientă că pierderea surorii ei a răvăşit-o, dar parcă nu am putut empatiza deloc cu durerea ei, eu fiind extrem de sensibilă de subiectul pierderii cuiva, dar aici fragmentele în care MacKayla vorbeşte despre Alina mi s-au părut mai seci decât discursurile politicienilor.

Am apreciat ţelul curajos, faptul că există o evoluţie a ei, chiar dacă mică, dar mi-aş fi dorit ca iniţiativa şi imboldul să fi pornit din interiorul ei şi să nu fie mereu împinsă de la spate de Barrons. Că tot l-am adus în discuţie, personajul masculin din „Febra neagră” este unul interesant, dar distant şi exagerat de enigmatic. Nici până spre final nu am reuşit să îmi conturez o imagine clară despre el, să îmi fac o părere şi să mă conving dacă merită încrederea mea sau nu. Autoarea prea l-a urcat pe un piedestal şi l-a învăluit în ceaţa, nu am putut descoperi mai nimic despre trecutul lui, felul lui de a fi, doar ne-a fost scos în evidenţă faptul că e avid să pună mâna pe Sinsar Dubh, dar fără să aflăm şi de ce, bineînţeles.

Recunosc că sunt genul de cititor care pune poate prea mult preţ pe tipologia personajelor, pe caracterizarea lor multifaţetată şi abilitatea acestora de a se lipi de sufletul meu. Dar dacă nu am parte de asta, însă acţiunea e antrenantă şi mă ţine în priză, cartea tot se ridică mult în ochii mei. Aici parcă şi acest aspect a scârţâit, dacă am fost mai mult decât fascinată de descoperirile referitoare la lumea Fae, am putut vizualiza monştrii foarte punctual descrişi, am admirat organizarea precisă a acestor creaturi oribile şi înfiorătoare, din clipa în care Mac şi Barrons doar au început să se perinde pe la tipi dubioşi în căutarea manuscrisului misterios, mi-am pierdut interesul şi am tot aşteptat să se petreacă lucruri mai palpitante.

Nu ştiu ce e diferit în creierul meu faţă de cel al celorlalţi cititori care au iubit cartea. Da, locaţia a fost una captivantă, premisa de la care s-a pornit una mai mult decât originală, însă construcţia poveştii în sine nu a fost cea mai inspirată iar personajele banale şi seci; fundaţia puternică nu a fost suficientă dacă materialele alese au fost slabe calitativ, rezultatul final fiind mult mai puţin spectaculos decât mă aşteptam.

În ciuda obiecţiilor mele şi a nemulţumirilor faţă de personajele romanului şi de aspectele care mi s-au părut personal deranjante şi deloc la locul lor, trebuie să recunosc că autoarea Karen Marie Moning a reuşit să clădească o bază solidă şi interesantă pentru lumea ei Fae, una pe care sper să o exploateze mult mai mult şi mai bine în viitoarele volume.  

„El era iarna, eu eram vara. Eu, zi, el, noapte. O noapte neagră şi furtunoasă.”

”Rămăsesem prinsă între el şi perete şi simţeam nevoia de mai mult spaţiu. Apropierea fizică de Jericho Barrons avea un efect tulburător, ca şi când m-aş fi aflat în apropierea unui câmp magnetic.”

”Uneori, domnişoară Lane, a reluat el, trebuie să te rupi de trecut pentru a-ţi accepta viitorul.”

“Într-o luptă, cea mai puternică armă este speranţa.”

Carte primită pentru recenzie de la Editura Leda.

Blocată între răzbunare şi lumea Fae. „Febra neagră”(MacKayla Lane #1) de Karen Marie Moning - Recenzie

Krisz 4

Read More

Mărturisesc că sunt extrem de entuziasmată de apariţia acestei cărţi, de când am aflat că va apărea în străinătate mi-am dorit mult să o citesc şi iată că acum voi avea ocazia să fac asta! Şi în limba română! E o poveste interesantă cu călătoria în timp, fantasy, young adult, pe care nu trebuie să o rataţi. A fost publicată în afară în 32 de editiţii (!!) deja, deşi a apărut din 2012 doar, nu mai devreme. Până acum au apărut două volume. Şi dacă descrierea nu vă spune nimic, copertele originale pe care le-am pus-o cu siguranţă o să vă indice despre ce carte vorbesc! 

Am menţionat că apare exact pe 15 aprilie, când e ziua mea? Dacă ăsta nu e începutul unei poveşti de iubire "bookaholice", spuneţi-mi voi care este :D

„Iubire dincolo de timp” de Tamara Ireland Stone

Anna Greene şi Bennett Cooper sunt doi tineri obişnuiţi, pasionaţi de muzică şi de mişcarea în aer liber. Ei îi place să alerge, lui, să facă alpinism. Aşadar, nu e deloc de mirare că se îndrăgostesc nebuneşte unul de celălalt. Cu o singură menţiune: Anna trăieşte în Evanston în 1995, iar Bennett în San Francisco, dar în anul… 2012. 

Bennett deţine însă un talent aproape de neconceput: poate călători în timp şi spaţiu după cum doreşte, iar intrarea lui în viaţa Annei îi deschide acesteia orizonturi nebănuite, lumi pline de oportunităţi şi aventuri.

Tamara Ireland Stone ţese, cu o inegalabilă măiestrie, firele unei iubiri în calea căreia nici măcar timpul nu se poate pune. "Iubire dincolo de timp" de Tamara Ireland Stone deschide o serie care îi poartă numele şi care îi va fermeca pe toţi cei care adoră poveştile romantice.

 “О poveste de dragoste unică, extraordinar de frumos scrisă...” – Melissa Marr, autoarea seriei The Wicked  Lovely

“О iubire pasională, căreia până şi timpul i se supune... şi care îi va face pe cititori să le ţină pumnii celor doi îndrăgostiţi care se opun iar şi iar destinului.” – Publishers Weekly

"Misterele şi călătoriile în timp se împletesc cu romantismul în acest captivant roman de debut…" –Booklist

Denumită „un captivant roman de debut” de către Booklist şi „o poveste de iubire toridă, capabilă să facă timpul să i se supună” de către Publishers Weekly, romanul Iubire dincolo de timp a fost deja publicat în peste douăzeci de ţări, fiind lăudat pretutindeni.
Drepturile de ecranizare au fost deja achiziţionate de către CBS şi este posibil ca, în curând, filmul să devină o realitate.

Deci, care e verdictul vostru asupra cărţii? V-am trezit interesul?

„Iubire dincolo de timp” de Tamara Ireland Stone la Editura Leda!

Krisz 14

Read More

Cartea a apărut la Editura TREI şi o puteţi comanda de AICI

Fiecare om are o parte întunecată, aşa cum adevărul de multe ori e cu două tăişuri, sau cum realitatea e una cu tot felul de umbre şi nuanţe care să ne ameţească uneori, sau să ne aducă cu picioarele pe pământ alteori. Ceea ce vreau eu să subliniez e că este nevoie şi de răutate, de suferinţă, de dezamăgire, pentru că altfel nu am mai putea recunoaşte valoarea bunătăţii, a curajului şi a bucuriei.

Ravka este un tărâm ce pare feeric, de nepătruns, şi în care locuitorii şi-au pierdut de mult speranţa, raza de lumină care să îi ghideze şi să îi aline, de când Falia Umbrei, o fâşie plină de monştrii a fost creată cu mult timp în urmă de cineva malefic. Nici Grisha, maeştrii ai micii ştiinte, care fac parte din armata a doua a regatului, iar magia lor este uluitoare şi importantă, şi care ei sunt conduşi de Întunecat, cel mai puternic dintre ei, care pare de neînvins, nu au reuşit să distrugă acest tărâm blestemat, iar salvarea, cea care va aduce lumină şi încredere va veni din partea unei orfane fragile, care nu bănuieşte ce abilităţi are şi cât e de importantă.. Alina Starkov.

Am renunţat la un moment dat să mai fiu interesată de cărţile fantasy datorită unor dezamăgiri succesive şi a gustului amar lăsat de senzaţia că citesc aceeaşi poveste, dar cu personaje diferite. Lipsa de originalitate se simţea pregnantă şi era atât de frustrant să dau de acelaşi şablon folosit, de „eroi”, dacă îi pot numi aşa, deloc captivanţi, care să nu reuşească să iasă în evidenţă cu nimic, şi de firul narativ aproape inexistent. Inima mea de cititoare devotată a acestor tipuri de cărţi a decis atunci să ia o pauză de la relaţia cu acest gen atunci când am simţit că se plafonase, că intervenise monotonia.

Cred că nu exagerez când afirm că „Regatul umbrelor” este cartea fantasy a momentului la noi, cea despre care se şuşoteşte pe bloguri, sau care este recomandată în multele recenzii, majoritatea favorabile. Nu trebuie să fii un geniu ca să remarci că acest roman a prins la noi, multă lume a fost încântată de ea afirmând sus şi tare că e unică, surprinzătoare. Vă daţi seama că toate aceste păreri au făcut ca aşteptările mele referitoare la carte să crească mai mari decât Everestul. Cartea îşi merită laudele, dar am unele amendamente de făcut.. Cred că trebuie subliniat faptul că la urma urmei povestea e construită pe tiparul atât de folosit.. al fetei banale, simple, căreia i se descoperă deodată o putere, brusc devine personajul remarcabil, adulat de toţi, singura care poate să salveze lumea întreagă. 

Ceea ce e de lăudat la Leigh Bardugo e că deşi porneşte de la un şablon tipic, reuşeşte cumva să se desprindă de pânza plictisitoare a conformismului şi să rupă anumite tipare, să creeze o lume nouă, magică, minunat de vie în ochii cititorului şi totodată moartă, întunecată, dar extrem de bine conturată. De-a lungul acţiunii avem parte de anumite momente îndrăzneţe, de întorsături de situaţie care te paralizează, totul e în mare parte alert, incitant, nou, suntem purtaţi pe drumurile Ravkei dar şi pe cărările minţii fermecătoare a unor personaje, sau a frământărilor şi temerilor altora. Cheia romanului se află în mâinile personajelor atât de atent portretizate, colorate cu însuşiri cât mai diferite, care le ajută să se individualizeze cu precizie în ochii cititorilor. Fiecare are o poveste, o personalitate a lui, şi un scop de-a lungul poveştii. Întunecatul este cu adevărat o prezenţă fascinantă, specială, enigmatică, care te prinde în mreje cu uşurinţă datorită puterii pe care o exercită asupra celor din jur, dar mai ales asupra cititorilor. Nu am mai întâlnit de multă vreme într-o carte pe cineva care să mă captiveze atât de mult, să îmi transmită o gamă largă de fiori, care să mă facă să îl admir, să îl înţeleg, să îl plac cu adevărat, cu toate nuanţele lui înşelătoare şi umbrele care le stăpâneşte cu uşurinţă. Inima mea a luat-o la galop în fiecare moment în care el era prezent, simpla lui apropiere mă copleşea şi totul la el mi s-a părut perfect.

O să sune ciudat să spun asta, dar veriga slabă a cărţii mi s-a părut până într-un anumit punct chiar Alina. Nu am reuşit să o înţeleg şi mi s-a părut teribil de antipatică mare parte din poveste. Înţeleg că a fost smulsă din lumea ei şi introdusă în una nouă şi ravisantă, dar mai ales primejdioasă, ştiu că se pun multe presiuni pe umerii ei, magnitudinea responsabilităţii pe care o are poate fi intimidantă, chiar înfricoşătoare, însă mi-aş fi dorit să se plângă mai puţin, să fie mai cerebrală şi să nu o fure atât de uşor peisajul, să aibă o gândire mai complexă, mai matură. Ştiu că perspectiva unui personaj feminin principal firav şi neimpresionant îi dă mai multă credibilitate poveştii, dar eu le-am admirat întotdeauna pe acelea mai sigure pe ele şi hotărâte; sunt conştientă că e tânără, dar viaţa grea pe care a avut-o şi însăşi lumea întunecată în care trăieşte mă aşteptam să o întărească.

Sunt o mare admiratoare a triunghiurilor amoroase, aşa învechite, neinteresante, agasante cum majoritatea le percep. Pe mine mă atrag, mă încântă, îmi acordă şansa de a cunoaşte două tipologii diferite de personaje masculine, de a observa modul diferit cum eroina interacţionează cu ele. Însă aici, triunghiul amoros a fost atât de nepotrivit, a picat ca nuca-n perete. Ar fi fost perfect fără el, nu îşi avea rostul, doar a arătat încă o dată caracterul schimbător al Alinei, indeciziile şi copilăria ei. Ea şi Întunecatul se completează perfect, sunt magnifici împreună, de neoprit, parcă au fost creaţi unul pentru celălalt.

Finalul este unul atipic, epic, care te ia cu asalt, fără să îţi dai seama, am apreciat curajul autoarei de a face ceva neobişnuit din poveste. Am fost complet mulţumită de încheiere pentru că în sfârşit am putut observa evoluţia personajului principal feminin şi am aplaudat din toată inima deciziile ei.. Care e problema acum? Că în ciuda micilor aspecte care m-au deranjat la primul volum, am rămas tânjind după Întunecat şi după continuare, pe care o aştept cu mare interes!

„Regatul umbrelor” e genul de carte care iese la suprafaţă din marea întunecată a genului fantasy şi care se diferenţiază prin senzaţiile pe care le trezeşte, imaginile pe care le proiectează, atmosfera magică cu care te învăluie. Ravka cu siguranţă e un loc pe care nu aş ezita o clipă să păşesc şi prin care să mă pierd, iar inima Întunecatului e tărâmul pe care aş visa în orice clipă să îl cuceresc.

„Şi-a desfăcut braţele, şi m-a cuprins groaza când i-am văzut palmele umplându-se cu ceva negru care se ridica uşor şi se răsucea în aer precum cerneala în apă.
- Iar acum, a spus el pe acelaşi ton amabil, ca de conversaţie, de parcă am fi luat ceaiul împreună, de parcă n-aş fi tremurat în faţa lui, să vedem ce poţi face.”

”- Tremuri, a spus el.
- Nu-s obişnuită ca lumea să încerce să mă omoare.
- Serios? Eu aproape că nici nu mai observ.
Am întors capul şi m-am uitat la el. Un zâmbet discret îi flutura pe buze, dar nu eram complet sigură că glumea.”

”- Asta-i tot? am îngăimat eu. Aţi vrut doar să mă întrebaţi cum mi-am petrecut ziua?
A înclinat capul într-o parte:
- La ce te aşteptai?
Mă simţeam atât de uşurată, încât mi-a scăpat un mic hohot de râs:
- Habar n-am. Torturi? Un interogatoriu? Mustrări?
Întunecatul s-a încruntat uşor:
- Nu-s un monstru, Alina. În ciuda lucrurilor pe care le-ai tot auzit despre mine.”

"- Te-am aşteptat multă vreme, Alina, a spus el. Tu şi cu mine vom schimba lumea.
Am râs nervos:
- Nu sunt genul care schimbă lumea.
- Aşteaptă şi ai să vezi, a zis el blând, iar când s-a uitat la mine cu ochii lui cenuşii, ca de cuarţ, inima a început să îmi bată puţin mai tare.”

Carte primită pentru recenzie de la Editura Trei.

Întunecata şi fascinanta lume Ravka. „Regatul umbrelor”(Grisha #1) de Leigh Bardugo - Recenzie

Krisz 15

Read More

“Rămâi veşnic vrăjitoare”(Când eşti vrăjitoare #2) de Carolyn MacCullough

„… Aveam în faţa mea o alegere… O alegere la care se fac aluzii vagi în cartea familiei. O alegere care va împlini profeţia făcută de bunica acum mulţi ani. Sau care îmi va distruge familia pentru totdeauna.”

Profeţia bunicii sale a bântuit-o pe Tamsin toată viaţa. Profeţia care spunea că va fi cea mai puternică vrăjitoare pe care a cunoscut-o vreodată familia Greene, un adevărat far călăuzitor pentru toţi ceilalţi.

O a doua profeţie avea s-o avertizeze că va trebui să ia, la un moment dat, o hotărâre de o importanţă crucială, una care i-ar putea distruge pe toţi pe vecie.

Iar când descoperă că vechiul ei duşman, Alistair Knight, s-a întors în timp, în New Yorkul epocii victoriene, pentru a-i nimici familia, Tamsin e silită să îl urmeze în trecut. 

În curând, se trezeşte angajată ca fată în casă în sinistrul palat al familiei Knight, unde va descoperi un adevăr infernal: vrăjitorii acestei familii sacrifică fecioare şi copilaşi nevinovaţi cărora le beau sângele pentru a-şi spori, astfel, Talentele.

Tamsin va trebui să lupte din răsputeri nu doar pentru a rămâne în viaţă, ci şi pentru a se asigura că familia ei nu va fi spulberată de pe faţa pământului o dată pentru totdeauna.

„Dialogurile inteligente şi răsturnările neaşteptate de situaţie îl vor face pe cititor să dea paginile cu nerăbdare. Iar Călătoria în timp a eroinei e un prilej pentru o fascinantă lecţie de istorie despre New Yorkul epocii victoriene.” – Julia Beiker, Children’s Literature

Carolyn MacCullough s-a născut şi a crescut într-un orăşel liniştit din Connecticut, dar a visat dintotdeauna să călătorească în locuri exotice. În cele din urmă, dorinţa i s-a împlinit – a vizitat Scoţia, Sicilia şi Islanda, înainte de a se stabili la New York. Dacă ar fi să-şi aleagă un Talent, aşa cum şi personajele sale din Când eşti vrăjitoare...  au câte unul, atunci probabil că şi-ar alege Talentul de a zbura. Sau poate Talentul de a citi ce e în minţile oamenilor. Ori poate Talentul de a face ca în copaci să crească bani. Sau cel de a face ca toate legumele să aibă gust de ciocolată cu lapte. Oh, aţi înţeles voi care e ideea! S-a îndrăgostit de cărţi de la o vârstă fragedă şi şi-a dorit dintotdeauna să devină scriitoare.

Totuşi, au existat perioade în care şi-a dorit să se facă: a) doctor veterinar; b) balerină; c) pilot; d) prinţesă într-un turn. Cu timpul însă, a descoperit că: a) nu-i prea plac orele de zoologie; b) este cam neîndemânatică; c) are o relaţie de dragoste/ură cu altitudinea (în principal, o suportă doar teoretic, când se află cu picioarele pe pământ); d) nu se prea mai caută prinţesele din turnuri.

Între timp, a scris: ode închinate copacului aflat în curtea din faţa casei sale, poeme despre surorile ei, poveşti cu balauri şi, da, cu prinţese închise în turnuri.

Publicarea primului său roman, Falling Through Darkness, în anul 2002, i-a transformat viaţa într-o poveste magică, după cum mărturiseşte însăşi autoarea. A mai publicat Stealing Henry şi Drawing the Ocean, precum şi seria formată din romanele Once A Witch şi Always A Witch (titlurile celor două volume completându-se unul pe celălalt: Când eşti vrăjitoare... Rămâi veşnic vrăjitoare)..În prezent, scriitoarea locuieşte la New York, unde scrie şi ţine cursuri de scriere creativă.

Pentru teste, informaţii amuzante despre vrăjitoare şi detalii despre autoare, vizitaţi www.onceawitch.com

Aţi citit primul volum? Cum vi s-a părut? Şi ce părere aveţi de coperta noastră pentru volumul doi?

“Rămâi veşnic vrăjitoare”(Când eşti vrăjitoare #2) de Carolyn MacCullough - în curând la Editura Leda!

Krisz 20

Read More