Cred că fiecare dintre noi simţim
uneori nevoia de a ne îndepărta de vacarmul vieţii agitate pe care o ducem, de
clădirile cenuşii, zgomotele agasante, obositoare, de senzaţia de a fi mereu pe
fugă, mereu în contra timp, şi să se retragă, chiar şi pentru câteva clipe,
într-un loc liniştit, feeric, care să te îmbie cu parfumul ierbii proaspete, a
florilor sălbatice, şi să îţi ofere răgazul de a respira în tihnă aer proaspăt.
Pare ideal un spaţiu parcă neatins de grijile cotidiene, care să ne aducă
puţină pace în suflet, cea pe care cu greu o mai putem atinge în zilele
noastre. Citind „Ţinutul sălbatic” veţi descoperi exact cum este viaţa în
mijlocul naturii nevătămate de tehnologie, de ce e modern, şi cum se pot
intersecta destinele mai multor oameni extrem de diferiţi unul de celălalt, dar
uniţi de aceeaşi pasiune.
Lila Sach, de origine poloneză,
are un secret pe suflet care o macină, iar acum, ajunsă la bătrâneţe, îşi
găseşte locul doar în natură.. Ea este practic proprietara unei părţi mari din
acel teren aparte aflat pe marginea lacului din Laurentides, şi înconjurat de
munţi, de vegetaţie pură. Ceilalţi sunt ori chiriaşii ei, ori au cumpărat la un
moment dat o mică parte din paradisul ei. Claire scrie scenarii de film, adesea
sângeroase, şi îşi caută inspiraţia în vieţile vecinilor ei enigmatici.
Principala ei inamică e o veveriţă impertinentă care fură toate seminţele pe
care ea le pune pentru diversele vieţuitoare din pădure. Violette este o tânără
frumoasă, dar bântuită de demonii copilăriei ei nefericite, îngrozitoare,
distruse cu brutalitate de tatăl ei violent, dement, care a chinuit-o fără
milă, iar acum îşi caută liniştea, puterea de a merge mai departe după ce a
supravieţuit şi cancerului. Ea se agaţă de cei din jur, de misteriosul Simon,
care deşi mai în vârstă decât ea, exercită o atracţie mare în rândul doamnelor
din regiune, printre care s-a regăsit la un moment da chiar si Lila. Jeremie
este un băieţel foarte inteligent şi cu o imaginaţie bogată, pasionat de Harry
Potter şi considerându-se la rândul lui un mic vrăjitor, care este adus să îşi
petreacă vara la Simon, unchiul lui, cât timp părinţii lui trec print-un divorţ
neplăcut. El se va apropia chiar de cea mai bătrână membră, Lila, numind-o
vrăjitoarea Sach, cea care îl va face să aprecieze fiecare insectă şi îl va
iniţia în cunoaşterea mediului înconjurător, iar cei doi vor forma o legătură
specială.
Fiecare are propriile secrete,
încercări şi piedici de trecut, toţi încearcă să uite, să îşi găsească pacea în
acel colţ de paradis pentru care simt o admiraţie şi un respect enorm. Însă
vara e pe terminate, toamna se apropie, şi o dată cu ea par să apară şi
necazurile pentru locuitorii din jurul lacului Laurentides, şi chiar acel tărâm
sălbatic, care nu fusese încă pus în pericol de mâna umană, va fi ameninţat..
Va mai rămâne totul la fel? Vor mai fi ei aceiaşi?
Când am ţinut prima dată în mână
acest roman nu ştiam ce să cred. Nu pot spune că m-am apucat cu mare drag de
el, deoarece nu părea genul meu de lectură, iar sinopsisul lui nu reuşise să
îmi stârnească decât într-o oarecare măsură interesul. Drept dovadă au stat şi
primele capitole pe care le-am parcurs mai lent ca un melc obosit,
împotmolindu-mă la orice pas de descrierile lungi ale locului, ale
vieţuitoarelor, de paragrafele întregi despre insecte şi viaţa lor, plus că nu
reuşisem să îmi fac o imagine clară şi particularizată în minte despre fiecare
personaj. Mă simţeam rătăcită, pierdută în mijlocul acelui loc, şi nu mă puteam
adapta la pasiunea evidentă a autoarei de a insista pe fiecare detaliu al
descrierilor, mai puţin când venea vorba de caracterizările personajelor ei.
Până la urmă, am înţeles că
trebuie să mă relaxez, să iau totul ca atare, să mă transpun în calmul,
frumuseţea pe care această carte o evocă. Am ajuns să mă bucur chiar de modul
cum este zugrăvit decorul, să mă plimb cu drag pe potecile din pădure, să
ascult sunetele micilor animăluţe şi, mai ales, să îndrăgesc personajele, cu
dramele şi zbuciumul lor, cu poveştile fascinante din spatele fiecăruia. Pentru
că nu e de ajuns să locuieşti într-un spaţiu lipsit de turbulenţe, ca să ai o
viaţă împăcată şi liniştită. Câteodată pacea din jurul tău te face să auzi mai
intens şi supărător gândurile negre care te chinuie, care nu îţi dau pace.
Era firesc ca existenţa celor
care îşi duc traiul în acel loc să se ciocnească inevitabil, dar nu mă aşteptam
să dau peste nişte conexiuni atât de răvăşitoare, peste nişte legături intense.
Toţi au lucruri în comun care îi unesc. Mi-a făcut o mare plăcere să descopăr
cu adevărat viaţa şi trecutul locuitorilor tărâmului sălbatic, am reuşit
într-un final să empatizez cu ei, să îmi fac favoriţi, să îi compătimesc pentru
tristeţile îndurate şi să îi invidiez datorită stilului simplu, dar totodată
bogat, profund, în care îşi trăiesc viaţa, a modului cum se bucură de tot ce au
în jurul lor. Cartea zboară de la o perspectivă la alta, de la prezent la
trecut, îţi provoacă mintea şi atenţia.
Citind „Ţinutul sălbatic” am avut impresia că
autoarea nu a luat doar nişte foi şi a început să scrie, ci a zugrăvit, a
pictat cu mult talent, răbdare şi măiestrie, şi, mai ales, prin intermediul
cuvintelor, care au reprezentat petele ei de culoare, un tablou reprezentativ
al unui colţ de rai, aflat chiar pe pământ.
Pentru mine „Ţinutul sălbatic” a fost ca o
călătorie virtuală, dar atât de plăcută, într-o margine de lume specială, cu
amprentă proprie, o transpunere în natură, în forma ei cea mai frumoasă, mai
realistă. O evadare plăcută din cotidian şi din propriile griji şi gânduri
apăsătoare, cartea a fost cheia care m-a eliberat, chiar şi pentru scurt timp,
din povara realităţii covârşitoare.
„De ce nu putea să-i spună că o iubea, pur şi simplu? Era singurul lucru care îi venea în minte, cel mai adevărat, o iubea, dar nu ştia în ce fel anume, ca pe o fetiţă care ar fi putut fi sora lui Jeanne, ca pe o femeie de o frumuseţe tulburătoare, ca pe o fiinţă maltratată ale cărei răni trebuia să le bandajeze. Îi iubea ardoarea, frumuseţea, tinereţea, curajul, chiar şi rănile ei. Îi plăcea cu adevărat să se afle în preajma ei, atât de mult încât căuta fără încetare prilejurile pentru a fi cu ea. Asta era tot ce putea spune. Părea să fie mai mult decât suficient.”"Amintirile veneau în goană, nu se lăsau rugate, ci se grăbeau ca şi cum le-ar fi refulat într-un vestibul sufocant, iar acum li se deschisese uşa, amintiri fericite ţâşneau de peste tot în acelaşi timp şi amestecau totul, erau Luc, cele patru puncte cardinale, poziţiile trupurilor, elementele, în apa lacului, lângă focul din lemn de brad, pe muşchiul aerian de pe colină, pe lemnul capitonat al patului lor.. Amintirile fericite sunt nişte arme viclene, care-ţi varsă sângele până la ultima picătură.”
Carte primită pentru recenzie de la Editura Univers.
