Cartea a apărut la Editura Leda Edge şi poate fi comandată de AICI

Poveştile pline de culoare şi farmec ale mamei despre Rusia şi călătoria ei acolo m-au fascinat de mică şi m-au făcut să percep această ţară ca pe un tărâm magic. Sorbeam cu nesaţ cuvintele ei iar ochii mei de copil hoinăreau fascinaţi pe străzile Sankt Petersburgului odată cu amintirile ei, rămâneau încremeniţi la frumuseţea Palatelor de Iarnă şi de Vară, se plimbau pe Neva, vizitau Moscova şi Piaţa Roşie, se îmbătau cu frumuseţea unor locuri vii şi parcă de neatins. Am citit cu drag cititori ruşi şi în general orice carte care are acţiunea plasată acolo îmi face cu ochiul instantaneu. Astfel s-a întâmplat şi cu noul titlu al colecţiei Leda Edge, „Jocul Coroanei” de Evelyn Skye; de când am aflat că personajele principale se numesc Vika Andeieva şi Nikolai Karimov şi că romanul e un fantasy care se petrece într-o Rusie alternativă, mi-am spus că trebuie să îl citesc cât mai repede cu putinţă.

În „Jocul Coroanei”, veţi porni pe urmele a doi magi, Vika şi Nikolai, care de mici au fost antrenaţi şi magia le-a fost şlefuită de mentorii lor; în cazul fetei, de tatăl ei, Serghei, iar în al lui, de Galina. Aceste pregătiri şi lecţii dificile au un scop precis şi clar determinat, acela de a-l face pe unul dintre cei doi să devină într-o zi Magul Imperial al Ţarului, cel care îl va ajuta pe acesta în jocurile politice şi în eventualele războaie, dacă va fi necesar.

Doar un singur Mag Imperial poate exista, care să aibă acces şi să absoarbă toată magia Rusiei. De aceea, în rarele cazuri când doi magi se nasc în aceeaşi perioadă, se iniţiază un Joc al Coroanei, în care fiecare dintre cei doi trebuie să îşi demonstreze abilităţile şi aşii din mânecă, pentru a-l impresiona pe Ţar şi a câştiga. Pe cel care pierde îl aşteaptă iminenta moarte.

Ideea de la care Evelyn Skye porneşte în acest roman este realmente una care te intrigă şi îţi trezeşte involuntar curiozitatea. Descrierea cărţii m-a dus cu gândul la „Circul Nopţii” de Erin Morgenstern şi la trilogia „Grisha” de Leigh Bardugo, cărţi pe care le-am devorat şi adorat, care mi s-au părut uimitoare şi unice. „Jocul Coroanei” mi s-a părut o combinaţie care, deşi inspirată, nu se ridică la valoarea celor două. Nu mă înţelegeţi greşit, nu judec această tendinţă de a împrumuta mici elemente din romanele anterior menţionate, dacă în final rezultatul e unul net superior lor. Însă aici nu mi s-a părut aşa.

Romanul l-am simţit mai mult ca fiind unul de stare, care te învăluie fără să simţi în vraja sa şi te trage spre locul acţiunii, te face să cunoşti Rusia şi să o îndrăgeşti, te familiarizează cu locurile de acolo, cu oamenii şi comportamentul lor, cu mâncarea, băutura, atmosfera. Totul e palpabil, autentic şi zugrăvit cu precizie şi talent, autoarea folosindu-se de propriile amintiri de când a vizitat această ţară. Totuşi, această tendinţă de a insista asupra unor descrieri sau detalii fac cartea nu atât de interactivă uneori, iar alteori am avut senzaţia că atunci când erau mai importante de subliniat şi evidenţiat anumite momente sau de zugrăvit anumite stări ale personajelor, cuvintele au lipsit cu desăvârşire. Mi-aş fi dorit să existe un echilibru, o atenţie sporită acordată evenimentelor mai importante, sau o sporire a rolurilor unor personaje secundare promiţătoare, cum ar fi Iuliana de exemplu, fiica Ţarului, care are un caracter puternic şi cred că merita să fie mai mult prezentă între paginile cărţii.

Dacă vă aşteptaţi la lupte acerbe şi dure între doi magi necruţători şi avizi după putere şi după câştig, veţi fi dezamăgiţi. Rundele care se dau între ei nu te şochează, sau te ţin în priză, îţi fac inima să o ia la galop, din contră, te fac să meditezi la imensitatea magiei Vikăi şi a lui Nikolai, la lucrurile minunate şi sublime pe care cei doi le pot crea, la cum manipulează natura, materia, cum pot modifica spaţiul înconjurător, sau crea lucruri uimitoare din nimic. El debordează de creativitate şi are o imaginaţie uluitoare, iar magia ei e ca un foc arzător, gata să mistuie orice, e puternică şi te zguduie.

Cei doi se completează într-un mod uluitor, ca două părticele din acelaşi tot unitar, împreună sunt infinit mai puternici, mai frumoşi. Ca cititor, e greu să fii părtinitor şi să ţii cu unul sau cu altul; simplul gând că cel care va pierde, va muri, e unul chinuitor, iar dorinţa ca ambii să răzbească cumva, în final, acestui joc neîndurător, e inevitabilă. Cu toate acestea, povestea de iubire care se înfiripă între ei nu mi s-a părut suficient de credibilă şi de emoţionantă, cum mi-am dorit.

Cartea mi-a plăcut într-o oarecare măsură, dar aveam aşteptări mult mai mari. Nu pot afirma cu precizie ce nu a funcţionat pentru mine; în definitiv, cred că e pur o chestiune de gust. Dacă stau să iau elementele cărţii fragmentar, pe bucăţi, nu pot spune că nu au fost multe bune, însă cred că a lipsit mai multă iscusinţă la îmbinarea lor, şi nu a fost inspirată nici apelarea la atât de uzualele clişee din romanele pentru adolescenţi ca dragostea la prima vedere sau triunghiul amoros. Din ce am văzut, acesta este romanul de debut al autoarei, şi o anumită stângăcie în scris e notabilă pe alocuri, însă e foarte posbil ca în volumul următor lucrurile să stea mult mai bine.

„Jocul Coroanei” e un fantasy fermecător pentru adolescenţi, care promite să vă poarte pe tărâmul Rusiei şi să vă facă cunoştinţă cu cele mai surprinzătoare puteri pe care doi magi tineri şi frumoşi le deţin. Paradoxul e că lupta cu adevărat dură şi necruţătoare nu se dă în cadrul Jocului, între cei doi, Vika şi Nikolai, ci în interiorul lor, în sufletele acestora, din cauza trăirilor pe care le experimentează în cadrul circumstanţelor cruciale în care sunt aruncaţi.

„Nikolai închise ochii şi îi simţi furnicăturile pe piele, aidoma unei ploi fine sau a unei pulberi de zăpadă. Farmecele ei pulsau în pământul de sub ghetele lui. Şi îi simţea mirosul în vânt, parfumul de caprifoi amestecat cu scorţişoară, aceeaşi aromă din părul Vikăi în timp ce dansau. Din nou simţi că îi era cald şi frig, se simţi găsit şi pierdut, aşa cum se simţise când o ţinuse în braţe la bal.”

Carte primită pentru recenzie de la Editura Leda (colecţia Edge).

Există lucruri mai periculoase decât un strop de magie..„Jocul Coroanei” de Evelyn Skye – Recenzie

Krisz 3

Read More

Editura Leda ne-a oferit o carte nouă în colecția Leda Edge, numită Blestemul câștigătorului de Marie Rutkoski, prima parte a trilogiei Blestemul câștigătorului.

Noi ne-am îndrăgostit de coperta ei și avem un feeling că nici coținutul ei nu ne va dezamăgi :)!

”Blestemul câștigătorului”(Blestemul câștigătorului #1) de Marie Rutkoski

Într-un imperiu care se desfată cu războaie și cu înrobirea celor învinși, Kestrel, fiica unui general, are doar două posibilități: să se înroleze în armată sau să se căsătorească. Dar lumea îi este dată peste cap atunci când își întâlnește sufletul-pereche – un sclav ai cărui ochi par să sfideze întreaga lume. Urmându-și instinctul, sfârșește prin a-l cumpăra pentru o sumă imensă de bani. Însă băiatul deține un secret, iar Kestrel află în curând că prețul pe care l-a plătit pentru o altă ființă umană e mult mai mare decât și-ar fi putut imagina.

“Blestemul câştigătorului îţi taie răsuflarea, e un triumf liric al cărţilor YA fantasy. Marie Rutkoski scrie cu o forţă extraordinară şi a creat o epopee de o frumuseţe temerară. E o carte care trebuie citită.”- Ann Aguirre

”Blestemul câștigătorului” (Blestemul câștigătorului #1) de Marie Rutkoski la editura Leda

Alexya 0

Read More

Citatul face parte din cartea "Prinţesa Mecanică" de Cassandra Clare.

Instantanee (9)

Krisz 0

Read More

Cartea a apărut la Editura Leda şi poate fi comandată de AICI

Dragostea și moartea nu sunt sinonime, însă nici antonime. Nu se aseamănă, nu se diferențiază. Nu sunt nici măcar opuse. Dar nici pe departe identice. Sunt o succesiune. Dragostea este urmată în cele din urmă de moarte, oricât de mult am vrea să nu se întâmple asta. Întotdeauna e succedă moartea... pentru că ea nu iartă pe nimeni, indiferent cât iubești, indiferent cum iubești, indiferent de când iubești.  Pur și simplu apare, așteptâdu-și demonstrația, doar pentru a fi finalizată într-un mod brutal și nedemnă unei dragoste.

În ciuda acestui demers al vieții, autoarea Taylor Jenkins Reid a ales ca primul lucru să ne ofere moartea lui Ben, iubirea vieții lui Elsie, pentru că astfel, cititor fiind, vei tinde să apreciezi la adevărata valoare povestea de dragoste dintre cei doi, chiar dacă ei au făcut-o fără a fi îngroziți de momentul morții, ci orbiți de iubirea ce a născut ca o supernova și care s-a stins la fel de repede.

Cartea “Uniți pe vecie” este despre o poveste de dragoste între Ben și Elsie, o iubire ce se aprinde ca o flacără pasională, de care îți e frică să nu te arzi. Este o poveste ca în basme, ce pare aproape ireală din motiv că este atât de frumoasă și pasională de la început, făcând totul mai crunt atunci când Ben moare.

Cartea are două fire narative. Unul este din punctul de vedere a lui Elsie cea singuratică care ajunge să cunoască un bărbat frumos și atrăgător la o pizzerie, așteptându-și fiecare comanda, fără să știe că amândoi au așteptat defapt momentul să se întâlneasca. Al doilea punct de vedere este a lui Elsie, văduva care suferă și se consumă pe zi ce trece, până ce simte că se autodistruge din cauza morții lui Ben.

Scrise în paralel, poveștile se combină, cu mici asemănări și mari diferențe între ceea ce a fost și ceea ce e, între ceea ce trebuia să fie și ceea ce nu e. M-a captat această ingeniozitate a autoarei și mi-a oferit tendința să fiu atentă chiar și la cele mai mici amănunte, pentru a nu scăpa niciun moment al romanței celor două personaje, o iubire ce merită trăită doar pentru că este atât de muritoare.

Povestea lui Elsie cea de dinainte începe ca oricare altă poveste de dragoste: fără să știe că și-a întâlnit alesul, pentru că nimic nu a putut anticipa faptul că îl va cunoaște pe bărbatul viselor ei. Nici când l-a văzut pentru prima dată, nu l-a recunoscut, chiar dacă a visat toată viața la el. Însă nu a fost nevoie, fiindcă doar după o secundă, deja i-a și trezit interesul. Ben este acel gen de bărbat care nu știe ce impact poate să aibă asupra unei femei, motiv pentru care îl face mult mai frumos. Este un gentleman, un aventurier, care dorește să impresioneze, să protejeze, să iubească, și totodată având o latura mai sensibilă, o latura vulnerabilă, o latură ce te face să vrei să îi dăruiești tot ce îți dăruiește și el. Iar asta face și Elsie. Fiecare pas parcurs în construirea unei relații, ei îl fac într-un mod alert, fără să vrea, fără să fie conștienți cu adevărat, doar lăsându-se purtați de val, cu mici rețineri, însă cu inimile deschise. Astfel, se construiește o relație frumoasă, puternică, hazlie cu replicile lor certărețe și pline de afecțiune, ajugând chiar să facă un pas atât de mare, dar atât de romantic: după câteva luni de când s-au cunoscut, fug la Las Vegas pentru a se căsători.

Fiind o fată căreia îi place să savureze în tihnă fiecare moment plin de iubire, la început mi s-a părut puțin mult prea alert totul, dar m-am obișnuit cu explozia iubirii lor, cu rapiditatea cu care decurgea totul și am apreciat ceea ce au avut, pentru a putea înțelege ceea ce au pierdut.

Povestea lui Elsie cea de după începe cu ziua în care a fost pentru ultima dată Elsie cea de dinainte. După doar nouă zile de la căsătorie, Ben moare într-un accident ce nu are sens pentru nimeni, iar asta o schimbă pe Elsie, cedând în fața suferinței ce a marcat-o și a distrus-o, lăsând încet doar niște bucăți ce a format-o pe Elsie cea de după.

Acea zi este povestită în detaliu, pentru a putea simți cu adevărat tot ceea ce a trăit Elsie. Fiecare amănunt  din acea zi este gândit și regândit, trăit și retrăit. Citești și vezi în fața ochilor ca un film în care Elsie devine o altfel de Elsie, în care Ben nu mai este un Ben, în care tu, ca cititor, nu mai pari un simplu cititor, deoarece autoarea reușește să te capteze cu ajutorul cuvintelor și te introduce adânc în poveste.

Moartea lui a schimbat-o din prima clipă, chiar dacă nu vroia să accepte nici măcar ideea că e mort. Părea altă persoană, dar totodata la fel. La spital, ajunge să o cunoasca pentru prima dată pe soacra ei, o mama ce nu a știut că fiul ei s-a căsătorit, o mamă ce nu a știut nici măcar că fiul ei are pe cineva în viața lui. Suferința unei mame nu se compară cu suferința unei soții, iar prima interacțiune este urmată de ură și confuzie. Susan, mama lui Ben, încearcă să o pedepsească pe Elsie, o necunoscută ce nu are niciun privilegiu de a fi părtașă la suferința ei, iar Elsie, conștientă de suferința soacrei ei, dar totodata îngenunchiată de propria ei durere, încearcă să se comporte ca o văduvă înțelegătoare, cu mici scăpări ce o fac pe Susan să își deschidă ochii și să realizeze crudul adevăr: Elsie a fost soția lui Ben, iar el nu i-a spus despre ea.

Tot ce urmează sunt fazele de suferință ale lui Elsie pe care le parcurge, cum Elsie devine o persoană pe care nu o recunoaște, cum devine din o proaspătă soție, într-o văduvă, cum devine din cea mai bună prietenă, o persoană plină de ură și resentimente. Însă până la urmă primește ajutor de la singura persoană pe care nu ar fi crezut că o va mai vedea în viața ei: Susan. Pentru că Susan știe cum e să fie o văduvă, pierzându-și la rândul ei soțul cu ceva timp în urmă.

Relația celor două începe cu stângul, însă pe parcurs, se îndreaptă și realizează amândouă că au nevoie una de alta mai mult decât au crezut inițial. Fără să vrea, fără să fie conștientă, alege să facă primul pas spre refacere, ajugând astfel să se conseleze una pe alta, pentru a putea să funcționeze amândouă într-o lume în care au pierdut atâtea.

Cartea ”Uniți pe vecie” este despre iubirea ce se naște și se poate pierde ușor, despre o dragoste ce poate fi atât de puternică după un timp atât de scurt, și atât de dureroasă în momentul în care o pierzi. Este despre modul cum te poate marca moartea celui drag și felul cum ajungi să trăiești fără omul iubit. Este despre procesul de vindecare a două femei ce au în comun suferința, dar în final descoperă împreună calea spre a găsi ferirea. 

Carte primită pentru recenzie de la Editura Leda.

O iubire ca o supernovă. ”Uniți pe vecie” de Taylor Jenkins Reid - Recenzie

Alexya 0

Read More

Cartea a apărut la Editura Leda Edge şi poate fi comandată de AICI

Când am dat acum câţiva ani întâmplător peste „Pride and Prejudice and Zombies” pe Goodreads, spiritul meu înflăcărat de iubitoare fidelă a capodoperei lui Jane Austen s-a şi activat subit, şi mi-am jurat că ochii mei nu vor coborî vreodată peste paginile acestei cărţi bizare. Bineînţeles, ca şi viaţa, căile livreşti sunt.. necunoscute şi persiflante uneori, şi iată că astăzi vă voi vorbi despre tocmai acest roman, despre care habar nu aveam atunci că va ajunge aşa faimos încât va apărea şi o ecranizare după el, şi că, în plus, va fi tradus şi la noi în ţară de Editura Leda Edge.

În „Mândrie + Prejudecată + Zombi” practic ne ciocnim de lumea din romanul lui Jane Austen, „Mândrie şi prejudecată”, doar că într-un univers alternativ în care lumea nu se mai ocupă doar cu grijile cotidiene, cu baluri şi cu intenţia de a se căsători bine şi de a avea o pozitie socială ci sunt terorizaţi şi ameninţaţi zilnic de nişte creaturi sinistre numite „nenumiţi”, care au apărut în urma unei molimi. Scopul lor în viaţă? Niciunul, că nu prea mai sunt vii. Masa lor preferată? Creierele oamenilor. Surorile Bennet nu mai sunt doar nişte domnişoare elegante şi drăguţe, ci adevărate luptătoare antrenate să elimine cât mai mulţi nenumiţi. Eroina, Elizabeth, e însetată de răzbunare şi capabilă să ucidă zombi cu aceeaşi uşurinţă cu care dansează la baluri, plus că e atât de impulsivă şi înflăcărată că e gata gata să îi taie din prima capul domnului Darcy, doar pentru că a îndrăznit să îi deconsidere calităţile.

Nu prea ştiu ce a intenţionat Graham - Smith când a început să scrie la această carte: a vrut să parodieze diverse aspecte din "Mândrie şi prejudecată" şi sa ironizeze defectele personajelor, ale comportamentelor şi valorilor după care se ghidau atunci sau, din contră, a încercat să transporte în prezent o carte veche de succes, condimentând-o cu elemente de actualitate şi extrem de "gustate" acum de adolescenţi şi nu numai, aceste creaturi numite zombi, să o îmbrace cu haina apreciată a genului supranatural. Indiferent ce i-a trecut prin cap autorului, nu prea i-a iesit. Ideea, premisa nu e proastă; nu e rea deloc aş îndrăzni să spun, deoarece alăturând două lucruri cunoscute şi apreciate (un bestseller clasic si elementul de noutate) oricine s-ar gândi că ar câştiga jackpot-ul. Unii ar fi scandalizaţi (fanii cărtii), altii extrem de intrigaţi, cert e ca nu ar trece neobservat experimentul, ci ar stârni rumoare.

Ce a scârţâit în cazul de faţă ca o uşă veche şi ruginită, a fost forma neinspirată în care a ales scriitorul să îşi îmbrace "magnifica" idee. Pentru că retellings foarte apreciate şi citite au tot apărut în ultimii ani, dar ce le distingea pe ele era faptul că povestea initiaţă era în mare parte schimbată, doar punctul de la care plecau era în comun cu cartea originală. În „Mândrie + Prejudecată + Zombi” scriitorul abuzează de materialul produs deja de Jane Asten, la care introduce acest condiment al zombilor şi al unor episoade în care ei apar şi fac ravagii printre personaje. Acţiunea e în proporţie de 80% cea din romanul clasic, deci nu veţi avea parte de mari revelaţii sau surprize dacă l-aţi citit deja pe acesta.  Cred că din acest motiv nu am reuşit să fiu aşa de participativă de-a lungul lecturii, am citit pasiv şi am tresărit doar la unele scene extrem de neplăcute de care avem parte.  Nu ştiu dacă mă aflu prea departe de realitate dacă îmi imaginez că Graham – Smith a deschis pur şi simplu un word al cărţii „Mândrie şi prejudecată” şi a început să lucreze direct pe text, să adauge mici modificări în reacţiile personajelor, să dea explicaţii referitoare la intenţiile lor, să strecoare referiri la zombi şi să adauge o dată la câteva capitole câte o bătălie cu aceştia şi cam aşa a luat naştere varianta lui.

Că tot i-am adus şi eu în discuţie, am avut senzaţia că zombi, contrar de cum m-am aşteptat, nu au fost niciun moment în centrul atenţiei, au fost elemente adiacente aduse în scenă pentru a arăta cât de puternică şi invincibilă e Elizabeth şi pentru a mai anima pe ici pe colo atmosfera.  Nu prea se insistă asupra lor, ei apar ca elemente înspăimântoare, devorează tot ce prind în cale, şi cam atât. Avem ocazia să aflăm mai multe despre ei doar prin prisma prietenei lui Elizabeth, Charlotte Lucas, care va fi la un moment dat investată cu virusul. Datorită ei, vom putea asista la transformările prin care trece o persoană până la ajunge nenumit, şi recunosc că nu e deloc plăcut de citit despre ele, oferă nişte imagini destul de dezgustătoare..

„Mândrie + Prejudecată + Zombi” e încărcată de sarcasm, unul tăios chiar, îndreptat mai ales spre personaje şi faţă de obiceiurile societăţii de la acea vreme. Însă ironia nu a fost niciodată departe de Jane Austen, dar în cazul ei era vorba de nişte aluzii aşa fine şi plăcute, subtile, care nu aveau cum să nu încânte mintea lectorului prin isteţimea lor. Aici „judecăţile de valoare” sunt necizelate şi trântite direct.. iar tendinţa autorului e de a prezenta explicit emoţiile şi gândurile personajelor, să dea „mură în gură” totul, ceea ce Austen făcuse tocmai contrar în cartea ei, antrenând isteţimea şi iscusinţa cititorilor prin sugestii foarte rafinate.

Trebuie să recunosc că în ciuda lipsurilor pe care eu le-am găsit, romanul acesta a beneficiat de o mare atenţie şi de o promovare intensă. Grafica este impecabilă, cartea e presărată cu nişte ilustraţii extrem de reuşite şi sugestive care merită toată aprecierea. Coperta este minunată, cu acel poster din film, un film, cred, care la rândul lui a fost foarte în serios luat, cu un cast reuşit şi intrigant plin de actori buni şi foarte plăcuţi privirii.

Cred că crucial în modul cum percepi după lectură „Mândrie + Prejudecată + Zombi” şi gustul pe care ţi-l lasă ţine de unghiul din care îl priveşti şi de poziţia ta faţă de romanul lui Jane Austen. Poate dacă zombii mi-ar fi mâncat creierul înainte să mă apuc de această carte şi aş fi început-o fără să ştiu mare lucru despre povestea originală, aş fi fost mai impresionată şi mi-ar fi plăcut versiunea lui Seth Grahame-Smith. Probabil nu aş mai fi fost la fel de circumspectă şi clevetitoare şi aş fi acceptat povestea ca atare.  Aşa am fost frustrată în final şi neîmpăcată, deoarece am avut parte de o recitire nu tocmai convenţională a cărţii pe care o iubesc şi care parcă a fost uşor întinată în memoria mea acum de aceste elemente noi introduse în versiunea cu zombi.

Recomand cartea asta mai ales celor care nu au citit originalul din diverse motive pentru că vor avea şansa să se familiarizeze cu povestea acestuia dintr-o perspectivă actualizată şi antrenantă şi nu vor risca să se plictisească pentru că ştiu deja acţiunea; de asemenea, celor care au citit „Mândrie şi prejudecată” şi nu au fost impresionaţi deloc, pentru că acum se vor simţi „răzbunaţi” şi înţeleşi, şi vor aprecia suliţele de ironie care sunt aruncate aici. Nu în ultimul rând, dacă doriţi să vă relaxaţi cu ceva amuzant şi lejer, dacă sunteţi mari amatori de scene mai întunecate, de grotesc şi de zombi, trebuie să îl citiţi pentru că pe voi cu siguranţă are şanse să vă încânte.

Carte primită pentru recenzie de la Editura Leda Edge.

Trailerul filmului:

Luptători în rochii + Zombi. „Mândrie + Prejudecată + Zombi” de Seth Graham – Smith - Recenzie

Krisz 2

Read More

Editura Leda continuă seria Lux cu un nou volum destinat pasionaților de literatură fantasy: Origin, a patra și ultima carte a seriei. Sunteți entuziasmați? Eu sunt în delir. Așteptam cu fascinație acest volum, iar așteptarea a luat sfârșit!
Dacă doriți să cumpărați acest volum, am lăsat link-ul mai jos. Dacă sunteți nesiguri ce să faceți, descrierea vă va asigura să îi dați o șansă acestei serii minunate :).

”Origin” (Lux #4) de Jennifer L. Armentrout

Daemon ar face orice să o recapete pe Katy.

După raidul reuşit, dar cu final dezastruos de la Mount Weather, Daemon se confruntă cu imposibilul. Katy a dispărut. A fost luată. Totul se reduce acum la găsirea ei. Trebuie Daemon să distrugă pe oricine îi stă în cale? Imediat. E nevoie să ardă din temelii întreaga lume ca să o salveze pe Katy? Bucuros. Să expună în faţa tuturor rasa extraterestră? Cu plăcere.

Tot ce poate face Katy e să supravieţuiască.

Înconjurată de duşmani, singurul fel în care Katy poate rămâne în viaţă e să se adapteze. În definitiv, există lucruri în Daedalus care nu par chiar atât de nebuneşti, dar scopurile grupului sunt înfricoşătoare, iar adevărurile pe care le rostesc ei cu atât mai tulburătoare. Cine sunt de fapt tipii răi? Daedalus? Oamenii? Sau luxenii?

Împreună, pot înfrunta orice.

Dar cel mai periculos duşman fusese acolo mereu, iar când adevărurile sunt descoperite şi minciunile date în vileag, de partea cui se vor găsi Daemon şi Katy?

Şi vor mai fi vreodată împreună?

Editura Leda: Comandați ”Origin” (Lux #4) de Jennifer L. Armentrout

Alexya 0

Read More

Cartea a apărut la Editura Leda şi poate fi cumpărată de AICI

După primele două volume ale trilogiei, în care primejdiile au tot planat peste capul personajelor, testându-le curajul, ambiţia, isteţimea, lucrurile nu stau mai plăcut acum, în cartea a treia, ci din contră, se apropie punctul culminant al luptelor pe viaţă şi pe moarte. Charlotte Branwell, conducătoarea Institutului din Londra şi cea care i-a ţinut sub aripa protectivă pe toţi până acum, se va trezi într-o rafală de uneltiri a unor persoane şi i se vor pune beţe în roate chiar de către Conclav, care ar trebui să vegheze la protecţia Vânătorilor de Umbre. Jem este pe moarte deoarece toate dozele din drogul care îl ţineau în viaţă au dispărut de pe piaţă, iar dispariţia lui ar distruge sufletul logodnicei sale, Tessa, dar şi al parabatai-ului său dedicat şi loial, Will. Mortmain, Magistrul, îşi perfeţionează armata de Dispozitive Infernale cu care are de gând să îşi ducă la capăt planurile de răzbunare şi distrugă o dată pentru totdeauna pe Vânătorii de Umbre pe care îi detestă profund, şi despre care invocă că aceştia i-au făcut răul suprem lui şi părinţilor săi. Însă pentru a-şi desăvârşi jocul malefic, are nevoie de piesa cheie, de Tessa. Pe umerii tinerei atârnă o greutate incomensurabilă, deoarece ea se află în centrul evenimentelor, fiind vârful piramidei care îi leagă pe toţi ceilalţi, doar ea le poate aduce fericire sau mulţumire, pe de o parte, dar şi moartea, pe de altă parte. Şi nici măcar nu e conştientă câtă putere sălăşluieşte de fapt în interiorul ei.

Cred că mai presus de o tehnică narativă impecabilă, de construcţia atentă şi fără cusur a unor tipologii de personaje, de artificiile la care s-a apelat, ceea ce face o carte minunată pentru un cititor e momentul în care o citeşte. Poţi să citeşti o capodoperă, dacă nu faci asta atunci când eşti pregătit pentru ea, nu vei fi marcat. Şi viceversa, chiar dacă o carte nu e o operă de artă, dacă dai de ea în clipa potrivită, nu are cum să nu îţi intre pe sub piele. Eu mă simt într-o poziţie ingrată acum când trebuie să vă vorbesc despre „Prinţesa mecanică”, şi voi explica imediat de ce. „Dispozitive Infernale” a fost multă vreme seria mea fantasy de suflet, iar recenziile mele exuberante, pline de entuziasm, ale primelor două volume, vă vor demonstra asta. Le-am citit într-o perioadă în care devoram acest gen de cărţi, şi am fost complet şi irevocabil cucerită de lumea creată de Cassandra Clare, am trăit intens alături de personaje, am iubit o dată cu ele, am suferit, sufletul meu a fost plastelina pe care cuvintele l-au modelat după bunul plac. Greşeala mea fatală în ceea ce priveşte această poveste e că nu am citit volumul trei în engleză, imediat cum a apărut, şi am preferat să termin trilogia în română, cum o începusem. Pentru că am constatat cu durere şi stupoare că acum am ajuns să îl citesc după 4 ani de zile, 4 ani în care m-am schimbat ca cititor, în care preferinţele în materie de lecturi nu mai sunt aceleaşi, şi în care, mai ales, timpul a măturat fără milă toate acele sentimente şi acel cumul de trăiri şi bucurie pe care „Dispozitivele Infernale” le-au adus în viaţa mea.

Evident că după 4 ani de când am citit al doilea volum, acum a trebuit să o iau iar de la capăt. Să încerc să mă acomodez din nou cu lumea şi atmosfera creată de autoare, să fac anumite conexiuni, să mă prind cu îndârjire de orice fir prăfuit al memoriei ca să îmi amintesc cât puteam despre personaje şi întâmplările prin care au trecut ele până atunci. Am fost exact ca un bebeluş care a învăţat din nou să meargă. Mi-a fost greu să intru iar în centrul evenimentelor şi să simt intens alături de personajele care cândva au fost centrul existenţei mele de cititor. M-am simţit ca o intrusă în mare parte, şi nu m-am putut bucura de lectură, am fost crispată şi frustrată mai mereu. Astfel că nu ştiu dacă într-adevăr acest volum a fost mai slabuţ decât primele, sau asta e doar percepţia cititorului mofturos sau critic care am devenit astăzi. Nu ştiu dacă opiniile mele sunt unele pe care cineva se poate baza. Nici eu nu sunt atât de sigură pe ele şi în mine s-au dat lupte mari citind cartea.

Nu pot spune că avem parte de aşa de multă acţiune, există goluri, spaţii în care nu se petrece mare lucru, dar sincer nici nu cred că „Dispozitive Infernale” a şi avut vreodată clădită baza pe adrenalină, pe întâmplări care să te ţină cu sufletul la gură. Din ce îmi amintesc, şi primele cărţi au fost mai mult unele de stare, unele menite să înglobeze cititorul într-o lume magică, într-o Londră Victoriană neobişnuită, şi având drept ţintă să impresioneze prin conturarea unor personaje cu adevărat excepţionale şi palpabile. În ceea ce priveşte frământările personajelor, nu am mai fost atât de prinsă în ele, nu cum aş fi fost probabil cu ani în urmă. Asta a fost cu adevărat ceea ce m-a durut cel mai mult, că nu am mai putut fi prietena devotată a bunului şi minunatului Jem, că îndărătnicul şi impulsivul Will nu a mai reuşit să se joace cu nervii mei, că Tessa nu m-a mai copleşit cu inocenţa şi frumuseţea sa. Simt că i-am trădat, pentru că acum nu mai sunt importanţi pentru mine, şi asta doare.  

În ceea ce priveşte concluzia seriei, nu pot să nu recunosc că este una cu adevărat desăvârşită şi care m-a surprins. Finalul mi s-a părut cea mai bună parte, e încheierea ideală de care o serie putea să aibă parte. Nu cred că există vreun cititor care să fie nemulţumit de deznodământ, pur şi simplu nu pot concepe asta.

Per total, „Prinţesa mecanică” a fost un ghem de trăiri, un cumul de emoţii intense, dar la care, din păcate, eu nu am mai putut ajunge pentru că am citit-o după prea mult timp. Cu toate acestea, vă recomand cu mare drag această serie fantasy, care rămâne, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai bune din toate timpurile. 

Carte primită pentru recenzie de la Editura Leda.

Măsura iubirii este să iubeşti fără măsură.„Prinţesa mecanică”(Dispozitive infernale #3) de Cassandra Clare - Recenzie

Krisz 0

Read More

Această săptămână, Editura Leda a primit de la tipografie noua supracopertă EXPERIMENT! La timp pentru premierea filmului Divergent Allegiant pe marile ecrane, care e pe data de 11 martie!

Sunteți entuziasmați? Noi suntem în delir! 

Cu această ocazie, vă vom lăsa câteva informații, pentru a vă delecta până ce va apărea filmul!

Trailer-ul filmului: 

”Experiment” (Divergent #3) de Veronica Roth

O SINGURĂ ALEGERE

TE POATE TRANSFORMA RADICAL

O SINGURĂ ALEGERE

TE POATE DISTRUGE

O SINGURĂ ALEGERE

TE VA DEFINI

Societatea împărţită pe facţiuni în care Tris Prior credea cândva a fost distrusă – spulberată de violenţă, conflicte şi trădări. Astfel că atunci când i se oferă şansa de a explora lumea dincolo de limitele cunoscute, Tris este pregătită. Poate că, în afara oraşului, ea şi Tobias vor putea duce o viaţă nouă, lipsită de minciuni, loialităţi puse sub semnul întrebării şi amintiri dureroase.

Însă noua realitate a lui Tris e şi mai periculoasă decât cea pe care a lăsat-o în urmă. Vechile descoperiri devin imediat de neînţeles. Adevărurile noi şi explozive schimbă inimile celor pe care ea îi iubeşte. Şi, o dată în plus, Tris trebuie să lupte pentru a înţelege complexitatea naturii umane – şi pe ea însăşi –, fiind în acelaşi timp nevoită să facă faţă unor alegeri imposibile despre curaj, loialitate, sacrificiu şi iubire.

Narat dintr-o perspectivă duală captivantă, Experiment conduce seria Divergent către un final tulburător, dezvăluind secretele lumii distopice care a fascinat milioane de cititori.

Recenzii: 

 

Noua supracopertă a cărții ”Experiment” (Divergent #3) de Veronica Roth!

Alexya 0

Read More

Câştigătorii au fost afişaţi la finalul postării! 

După o perioadă mai lungă, în care am fost prinse în vâltoare vieţii şi am trecut fiecare prin evenimente importante şi unice, iată că revenim mai entuziasmate ca niciodată şi cu o poftă incredibilă de a citi cărţi, de a vorbi despre cărţi, de a respira şi trăi în lumea aceasta magică a cărţilor. Şi da, ştim că tot repetăm în mod convulsiv cuvântul "cărţi", dar ne-a fost atât de dor de ele - ca şi de voi, de altfel, încât nu ne putem abţine. Cărţi. Cărţi. Cărţi. Cărţi. Cărţi. Cărţi. Cărţi. Cărţi. Căăărţi!!

Pentru a sărbători reîntoarcerea noastră, dar şi anotimpul special de acum, unul foarte drag nouă, ne-am gândit să dăm startul unui concurs de toamnă, cu premii frumoase şi aşteptate îndelung de voi. 

Vor exista trei câştigători, iar fiecare va primi una din cărţile de mai jos:

Pentru a vă înscrie, găsiţi instrucţiunile în formularul de mai jos:

a Rafflecopter giveaway

Concursul se termină pe 6 noiembrie 2015.

Concurs cu tragere la sorţi.

Mult succes!!

Câștigătorii!

Cu toate că fetele ne-au contactat deja, înainte să anunțăm oficial că au câștigat :)), vom informa pe toți participanții care sunt câștigătoarele și premiile lor:

Andreea Dobre - va primi ”Orașul Sufletelor Pierdute”(Instrumente mortale #5) de Cassandra Clare.

Larisa Ciubotaru - a câștigat ”Răzvrătirea”(Eve #3) de Anna Carey.

Corina Costea -  va primi ”Opal”(Lux #3) de  Jennifer L. Armentrout.

Felicitări câștigătoarelor! Vă rugăm să trimiteți un e-mail pe alexya_fanfics@yahoo.com sau să ne scrieți pe pagina noastră de Facebook datele voastre personale. Dacă doriți să faceți schimb de cărți între voi, puteți să vorbiți prin comentarii, iar după să ne comunicați hotărârea voastră.

Felicitări şi vă mulţumim tuturor pentru participare!

Premiile sunt oferite cu sprijinul sponsorului nostru, Editura Leda. Mulţumim mult!

Câștigătorii - Concursul toamnei!

Krisz 61

Read More

Cartea a apărut la Editura Leda şi o puteţi comanda de AICI

Există un motiv pentru care începuturile ni se par cele mai frumoase și magice clipe din viața noastră. Începutul unui an, începutul unei prietenii, începutul unei relații de iubire. De ce? Fiindcă este totul pur și minunat, inocent și cu o tentă jucăușă și adorabilă. Nu ai cum să nu iubești frumusețea unui început plin de dragoste și speranță. Speranța că acel început se va transforma în ceva adevărat și la fel de minunat ca începutul incredibil pe care îl trăiești. Așa că ne lăsăm pradă acelui început, ce pare din ce în ce mai mult ca un vis din care nu vrei să te trezești… până în momentul în care îți dorești ca visul să nu fie doar câteva clipe incredibile, ci să devină viața ta. Vrem ceea ce e firesc să ne dorim: siguranță... siguranța că va dura, că vom simți, că vom trăi totul. Nu pentru o perioadă de timp, ci pentru totdeauna. Vrem siguranța că indiferent ce se va întâmpla, indiferent de obstacolele ce vor apărea în calea noastra, nu vom pierde acele clipe, nu o vom pierde pe acea persoană specială nouă, nu ne vom pierde pe noi, nu vom pierde ce am dobândit și însușit: siguranța că totul va fi bine.

Este puțin spus că mi-a plăcut enorm cartea “Timpul îndrăgostiților” (Iubire dincolo de timp #2) de Tammara Ireland Stone. Nici acum nu sunt sigură cum voi reuși să scriu această recenzie deoarece am reușit să mă atașez într-un fel unic de Bennett, personajul a cărui perspectivă o abordează autoarea în acest volum. Tocmai din cauza faptului că voi oferi o mică parte din vulnerabilitatea mea, împreună cu cea a lui Bennett... aceea că pentru el, nimic nu e sigur.

În acest volum, povestea celor doi îndrăgostiți, Anna și Bennett, continuă într-o manieră incredibilă și incitantă, povestea lor fiind creată atât de frumos și intrigant încât simți că trăiești cu adevărat ceea ce se petrece. Dacă primul volum m-a fascinat, acesta m-a spulberat. Tocmai pentru că am reusit să îl cunosc cu adevărat pe Bennett și am văzut nu doar un băiat măcinat de frica de consecințele ce le poate determina în cursul schimbării trecutului, ci nevoia absurdă de a afla cu adevărat ce înseamnă acele consecințe, nevoia de cunoaștere, nevoia de acceptare a celor ce nu înțeleg povara de pe umerii lui, nevoia de a trăi atât prezentul, cât și trecutul, nevoia de a fi în două lumi, două timpuri diferite, dar fără de care nu poate trăi, nevoia de a fi cu cea pe care o iubește cel mai mult, căreia îi poate încredința toate visele, toți demonii, toată teama din sufletul lui… și cel mai important, nevoia de siguranță, de echilibru.

Cu toate că Bennett a fost împotriva influențarii unui timp ce nu îl deține, dar pe care îl poate vizita, în acest volum, Bennet ne va relata cu adevărat motivele pentru care aceasta frică s-a transformat într-un principiu atât de profund, încât părea aproape imposibil să nu îl respecte. Însă în momentul în care este presat într-un mod indirect, dar în același timp direct, atât de tatăl lui, cât și de Anna, simte că sub acel principiu bine clădit, stă o dorință acută, imprevizibilă, dar atât de cunoscută, de a face bine, de a salva situații ce puteau fi altfel decât s-au întâmplat, de a da sens cu adevărat darului pe care îl deține.

Având o asemenea dorință ce îl îndrumă spre o cale necunoscută, cartea prinde un dinadism neîntâlnit în primul volum, dar atât de viu în acesta. Ceea ce pare imposibil, este atins cu desăvârșire, chiar dacă consecințele de care s-a temut în necunoscut, le va trăi pe propria piele cu o acuratețe desăvârșită care îl va face să se gândească intens dacă merită totul un asemenea sacrificiu.

Cunoscând faptul că trecutul înseamnă lumea Annei, prezentul reprezintă familia și prietenii lui pe care îi cunoaștem în acest volum. Mi-a plăcut mult să observ cum familia trateaza darul pe care îl are Bennett. Bennett are parte de o grijă excesivă din partea mamei, o grijă ce modelează falsa esență a unei familii normale; foamea aproape de nestăpânit a tatălui de a crea din el un erou și acceptarea pe care doar o soră în cel mai pur sens al cuvântului o poate oferi. Am fost impresionată de realismul pe care autoarea l-a oferit familiei lui, deoarece fiecare perspectivă a fiecărui membru din familie este autentică și de înțeles în situația în care Bennett trăiește. Nici prietenii lui nu m-au dezamăgit, fiindcă îi oferă o șansă minunata lui Bennet de a se simți normal și de a trăi cu adevărat un timp din care face parte, dar pe care îl regretă, neputând să îl trăiască alături de Anna.

Relația dintre el și Anna devine mai frumoasa, mai profundă, în timp ce obstacolele par mai greu de străbătut și chiar aproape imposibile din mult mai multe puncte de vedere pe care Bennett nu mai poate să nu le observe. Deși felul în care o iubește Bennett este atât de pătrunzător și minunat, un mod de care orice cititoare se va îndrăgosti iremediabil și pe care și-l va dori parte din viața ei, este aproape ucigător să nu admiți că, oricât de profundă  și de adevărată e o asemenea dragoste, nu înseamnă ca nu va muri niciodată.

Dacă de Bennett m-am atașat într-un mod iremediabil tocmai din cauza demonilor din inima lui, pe Anna am iubit-o pentru evoluția pe care a avut-o atât la propria persoană, cât și la dăruirea pe care a oferit-o relatiei ei cu Bennett ce pare foarte complicată în ochii celor dragi ei. Anna cea de acum pare mai sigură și mai matură ca niciodată. Crede în dragostea lor, crede în ceea ce îi definește și nu dorește să renunțe la ceea ce înseamnă pentru alții imposibil, dar pentru ea atât de esențial vieții ei. Clipele dintre ei sunt minunate și pline de iubire și pasiune. Sunt de neprețuit tocmai pentru că timpul nu este de partea lor.

Însă oare va fi de ajuns să clădească un viitor pe baza unui trecut și a unui prezent ce nu ar trebui să se întâlnească?  Bennett va încerca să afle răspunsul la această întrebare care se va transforma încet într-un puzzle creat de inima lui împreună cu toate nesiguranțele și incertitudinele cu care trăiește pentru a dezvălui imaginea de care are nevoie pentru a putea continua să trăiască în trecut și prezent: imaginea unui viitor alături de Anna.

Timpul îndrăgostiților” (Iubire dincolo de timp #2) de Tammara Ireland Stone este o carte ce dezvăluie într-un mod fascinant nevoia de siguranță și echilibru date de cele mai mărunte lucruri sau tocmai de persoana iubită, de a avea temelia proprii vieți, o temelie indestructibilă și esențială unei vieți haotice. Este o carte despre binele contopit cu răul, despre schimbarea împreună cu consecințele, despre trecutul și prezentul ce oferă la final un viitor aparte. Iar în final... este o carte despre un timp dedicat doar îndrăgostiților și a unui început de... echilibru :).

Recenzia primului volum:

Vise și momente, iubire și... timp pentru iubire. “Timpul îndrăgostiților” (Iubire dincolo de timp #2) de Tammara Ireland Stone

Alexya 0

Read More

Cartea a apărut la Editura Leda şi o puteţi comanda de AICI

Şi poate veni un moment de cotitură în viaţa cuiva în care are de făcut o decizie monumentală, în care indiferent ce alege, cineva va suferi, va răni persoane sau îl va pune în pericol, iar din inima sa îşi va pierde o bucăţică oricum, deoarece căile de mijloc nu există aici. Oricât de corect a fost mereu şi a încercat să facă numai ce e bine, acum lucrurile se vor schimba şi va trebui să se decidă dintre două rele, pe care o urmează. Iar când vine vorba de soarta unei întregi naţiuni care stă în mâinile tale, alegerea pe care trebuie să o iei e infinit mai dureroasă şi mai importantă. Eve din trilogia omonimă scrisă de Anna Carey a ajuns în acel punct în care are două variante în faţă, două drumuri, dar ambele negre, fără căi de mijloc, şi indiferent pe care dintre ele va păşi mai departe, trebuie să o facă cu mult curaj şi să fie conştientă că în final e mai mult decât posibil să iasă cu inima zdrobită..asta în cazul în care va supravieţui.

Fiind primul roman distopic pe care l-am citit, întotdeauna am avut o legătură specială cu el, a reuşit să mi se cuibărească în suflet şi poate de multe ori am fost indulgentă şi am trecut cu vederea peste fisurile şi micile greşeli. Iniţial, „Eve” mi s-a părut un roman de stare, menit mai mult să impresioneze cititorii prin imagini de-a dreptul dezolante şi dure, decât să îl ţină lipit de carte prin acţiunea complexă şi complicată. Iar pe mine asta m-a atras la el, fiind mai interesată de ceea ce îmi transmit cuvintele întipărite pe hârtie, dacă au un impact asupra sufletului meu, decât de cât de pline de adrenalină ar fi ele. În acest ultimul volum s-a renunţat oarecum la trăiri, la emoţie, şi s-a pus accentul pe acţiune.

Nu am nimic împotriva acestea schimbări, însă am avut adesea senzaţia că datorită ritmului accelerat, datorită atâtor lucruri care se petrec destul de repede şi într-un interval scurt, nu am putut medita la anumite răsturnări de situaţie, nu am avut timp să le analizez, şi asta e mare păcat. Mai ales că au fost unele momente de-a dreptul triste şi care puteau cu uşurinţă smulge o mică bucăţică din sufletul cititorului, şi a-l apropia mai mult de poveste, integra în ea. Vorbesc în mod special de un fragment în care Eve a acţionat cu sânge rece şi fără prea multe remuşcări, extrem de rapid, de fulgerător. Nici nu am avut timp să îmi trag răsuflarea, să asimilez ce tocmai s-a întâmplat, că s-a şi trecut iar la fuga mai departe prin naraţiune. A fost şi o bucată de roman la început de umplutură, din care se mai putea tăia, tocmai pentru a se exploata mai mult aceste întâmplări esenţiale.

Ceea ce nu mi-a plăcut e că dacă eroina a avut tot felul de încercări şi obstacole în trecut la îndeplinirea unor obiective sau în drumul ei, în calea dezvoltării, maturizării, acum căile parcă i-au fost bătătorite în mare parte din timp (cu excepţia unor momente în care lucrurile evident nu au ieşit cum credea şi a fost luată de valul haosului). Parcă tot Universul a conspirat alături de ea şi a ajutat-o la îndeplinirea „menirii” ei, de fiecare dată când avea nevoie de un sprijin se ivea la ţanc persoana potrivită. Asta a furat romanului o parte din nota de realism ce se dorea probabil să o aibă, parcă se simte o stângăcie a autoarei în a da credibilitate tuturor întâmplărilor şi cursului pe care acţiunea îl ia. 

Nu aş vrea să continui recenzia fără să nu spun câteva lucruri despre relaţia ei cu unele personaje secundare, iar aici vorbesc de Charles. El nu mi-a atras atenţia în mod special în volumul doi, dar acum pur şi simplu m-a cucerit prin felul lui de a fi şi prin tot sprijinul care i-l acordă ei. E educat, finuţ, sensibil, loial, curajos, dispus să îşi pună viaţa în pericol în orice moment pentru cea pe care o iubeşte, fără să primească absolut nimic în schimb, nici cea mai mică apreciere. Are într-adevăr un suflet minunat şi un caracter deosebit, merită tot respectul şi consideraţia. Şi Eve a atât de egoistă, de rece, se comportă de parcă tot ce face el i se cuvine, nu se străduieşte să îl vadă măcar ca pe un prieten, să îi fie recunoscătoare puţin. Nu o să mai menţionez că ia multe decizii eronate şi impulsive, fără să se gândească la consecinţele lor, iar adesea e atât de schimbătoare încât poate irita şi cel mai calm om de pe pământ. Charles cu siguranţă e unul dintre cele mai remarcabile personaje, este preferatul meu din trilogie, iar rolul lui în poveste este unul absolut definitoriu, deoarece eroina nu ar fi reuşit nimic la final dacă el nu ar fi fost acolo.

Pe tot parcursul acţiunii am avut impresia că autoarea a ales să se abată de la regulile nescrise ale romanelor din ultimii ani, care urmează un anumit tipar, oricât ar încerca scriitoarele să adauge şi note de originalitate şi elemente care să atragă atenţia cititorilor. Am crezut că Anna Carey îşi doreşte să iasă din mulţime cumva, că are curajul să termine trilogia într-un anumit mod care ar fi deranjat pe mulţi, sunt convinsă, dar ar fi reuşit să contureze astfel o poveste mai specială şi reală. La final, datorită unei întorsături de situaţie la 180 de grade, ni se va dovedi că autoarea a ales calea mai confortabilă până la urmă, cea în care cel puţin nu va fi linşată de gloata de fani furioşi. Nu pot să spun că pe mine m-a deranjat în vreun fel acea schimbare, pentru că eram sigură că aşa se va întâmpla până la urmă, doar aşteptam momentul în care mi se va confirma că ce bănuiam este adevărat. Vedeţi voi, de-a lungul lecturii volumelor din serie de multe ori am avut dubii şi mi-am dat seama de unele lucruri importante, de dezvăluiri şocante, deci nu pot spune că povestea a fost una extrem de surprinzătoare pentru mine, dar asta nu m-a împiedicat să o citesc cu drag.

Că tot vă vorbeam de final, ceea ce m-a deranjat extrem de mult, şi mi-a şi adus umbra cea mai mare de dezamăgire, este că acesta a fost lăsat extrem de deschis. Nu am nimic împotriva acestor încheieri, din contră, adesea le apreciez pentru că dau oportunitatea cititorilor de a-şi scoate imaginaţia prăfuită din cufăr şi să o pună la treabă, au şansa să îşi contureze în minte viitorul personajelor şi al poveştii. Dar aici mi s-a părut mult prea în aer lăsat totul, scriitoarea nu ne dă mari indicii despre ce s-ar putea întâmpla de acum, dacă schimbarea intervenită e una prielnică, dacă de acum lucrurile vor lua un curs normal, firesc, sau vor ajunge tot la haosul şi dezastrul din trecut.

Indiferent de erorile pe care de data aceasta nu le-am mai putut trece cu vederea,  trilogia „Eve” este una care porneşte de la o idee extrem de bună şi care merită citită. E drept că multe lucruri puteau fi exploatate mai bine, dar vă recomand cărţile. 

Plin de adrenalină, răsturnări de situaţie, pregătiţi-vă să o însoţiţi pe Eve în fuga ei spre deznodământul poveştii. Mai ales dacă sunteţi fani "acţiune multă şi romantism mai puţin", cu siguranţă cartea vă va ţine în priză pe parcurs şi lipiţi de ea, iar la sfârşit veţi fi mulţumiţi de lectura ei.

Recenzia primelor două volume:

*recenzie scrisă mai demult, repostată cu ocazia apariţiei volumului în limba română

Cât de departe ai merge atunci când nu mai ai nimic de pierdut?. „Răzvrătirea”(Eve #3) de Anna Carey - Recenzie

Krisz 17

Read More

Cartea poate fi comandată de la Editura Leda, de AICI

Relația mea cu această trilogie este una specială. Am citit ”Divergent”, primul volum, prin perioada când abia descopeream genul distopic scris de autori contemporani, și am fost complet fascinată de lumea creionată cu mult talent de Veronica Roth, și copleșită de trăirile și reacțiile pe care le-a stârnit în mine cartea la acel moment. Chiar dacă ”Insurgent” nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor mele, povestea a rămas una specială pentru mine. Așa că alaltăieri mă aflam în fața unei dileme: aveam ”Experiment”, ultimul volum, dar și această antologie ”Four” pe birou și oscilam între ele, nu știam cu care e mai bine să încep.. Până la urmă am ales-o pe cea din urmă, din cele două cărți, și cred că am făcut cea mai bună alegere, deoarece, așa cum speram, antologia m-a reintrodus cu finețe în universul lumii divergente, m-a făcut să mă acomodez din nou cu stilul autoarei și să mă reîmprietenesc cu unele personaje de care mă distanțasem.

Așa cum bănuiați, această antologie este scrisă din perspectiva lui Four și îl urmărește pe acesta dinainte de a-și alege facțiunea, pe parcursul inițierii sale și până la acțiunea care a avut loc în primul volum. E compusă din patru nuvele, ”Transferatul”, ”Novicele”, ”Fiul”, ”Trădătorul” și conține și trei scene inedite din ”Divergent”, reflectate prin intermediul conștiinței eroului nostru preferat. e Pe scurt, antologia prezintă evoluția de la Tobias Eaton, băiatul maltratat de tată, la Four, instructorul neînfricat și puternic.

Dacă în cărțile propriu zise din serie am avut ocazia să cunosc un Four uimitor, puternic, hotărât, sigur pe el, care m-a făcut să îl admir, respect, și l-a propulsat în topul personajelor mele masculine preferate, acum am avut șansa să pătrund mai adânc în sinea lui, să îi dau la o parte zidurile de protecție și de susținere, care nu îi permit să se prăbușească, și să îi descopăr suferințele, incertitudinile, frământările, provocările cu care s-a confruntat și care au adăugat o nouă cărămidă la omul care e astăzi. Four înainte de alegerea facțiunii era un tânăr nesigur, bântuit de suferință, temător, care se simțea claustrat, nefericit în Abnegație. Deși știam de relația întunecată pe care a avut-o cu tatăl lui, singura familie pe care o mai avea, acum aceasta a fost dezvoltată, pusă sub lupă, reușim să vedem ce comportament abject are Marcus, la ce tortură psihică și mai ales fizică îl supune pe Tobias, ne înfurie și ne face să îl detestăm din tot sufletul. Faptul că Four alege să își părăsească facțiunea și să meargă la Neînfricați, e mai mult decât firească. El e într-o continuă luptă: cu cei din jur, dar mai ales cu el însuși. Dorința lui de evadare din abisul în care se găsește îl obligă să se autodepășească, să nu șovăiască, să lupte.

”Novicele” ne arată cum a avut loc inițierea lui Tobias, aflăm care au fost piedicile pe care a fost nevoit să le ocolească sau depășească, antrenamentele la care a participat, simulările prin care a trecut și care sunt atât de interesante deoarece pătrundem în mintea unui divergent, din nou. Am observat în această nuvelă, dar și în prima, multe similitudini cu povestea lui Tris, cu momentele de care ea a avut parte, fiind și ea transferată de la Abnegație, așa cum Four va spune la un moment dat, ei sunt foarte asemănători, și asta e evident, citind antologia aceasta mi s-a confirmat încă o dată că sunt perfecți unul pentru celălalt.

Ultimele două nuvele sunt cele care mi-au plăcut cel mai mult, deoarece acțiunea lor se intersectează cumva cu cea din ”Divergent” și avem ocazia de a-i descoperi gândurile lui Four în ceea ce privește anumite secvențe cheie, dacă în carte doar intuiam ce se afla în mintea lui, deoarece era foarte serios și inabordabil, acum aflăm părerea lui despre Tris, cum o percepe, observăm apropierea celor doi din punctul lui de vedere.

Stilul nu e unul foarte complex, e mai liniar, cred totuși că volumele trilogiei, cele scrise din perspectiva lui Tris, sunt mai atent structurate. Am apreciat însă că deși nuvelele par separate la prima vedere, ele se îmbină frumos, urmăresc o anumită cronologie, nu sunt goluri sau distanțieri temporale care să incomodeze lectura, încât chiar ai senzația că citești o carte propriu – zisă.

Autoarea Veronica Roth ne mărturisește în această antologie că inițial a dorit să scrie trilogia ”Divergent” din punctul de vedere al lui Four, iar asta se vede, deoarece personajul lui este unul foarte complex, atent construit, care are un background palpabil. Această colecție de nuvele nu adaugă ceva în plus la acțiunea trilogiei, dar dă un nou contur personajului principal masculin, așa că vă recomand să o citiți.

Carte primită pentru recenzie de la Editura Leda.

O singură alegere îl va elibera. ”Four” de Veronica Roth - Recenzie

Krisz 6

Read More