Trăim în pripă și viața trece pe lângă noi fără să simțim. Nu ne luăm decât
răgazul să respirăm, în rest continuăm pe repede-înainte să ne irosim
existența, să nu ne bucurăm cum trebuie de momentele care contează, de oamenii
dragi, de o vorbă bună, de o lacrimă de fericire. Lăsăm probleme și anumite
lipsuri emoționale să ne corodeze inima și să ne întunece judecata, iar când ne
simțim răniți, singuri, neîndreptățiți, părăsiți, ne facem un țel din a răni.
Îi rănim pe cei din jur, poate din impuls, poate premeditat, ne balansăm
suferința proprie cu cea a celor de lângă noi. Suntem creaturi mici și egoiste,
iraționale și dure.
Poate Liz Emerson nu înțelege toate formulele și teoriile fizice care o vor
conduce spre moarte atunci când va plonja cu mașina în gol, însă a ajuns la
concluzia că nu mai are niciun motiv să trăiască.. A făcut prea mult rău, a
distrus oameni, prieteni, totul e în van pentru ea, nu o are pe mama ei alături
iar viața ei din ultimii ani a fost una setată pe modurile ”distrugere” și
”auto-distrugere”. Așa că și-a calculat cu precizie modul cum se va
sinucide, când, ce va face înainte și cum își va lua adio de la o lume care
nu îi mai aparține și în care nu își mai găsește locul. Însă oricât de multe
planuri ți-ai face, destinul are un mod bizar de a te lua prin surprindere și de
a-ți da existența peste cap, de a-ți da o lecție și poate o șansă să îți
corectezi greșelile.. și acesta va fi și cazul lui Elizabeth.. Însă de ea va
depinde dacă mai e dispusă să lupte sau s-a resemnat să cadă în neant, și să
cadă, să cadă, să cadă o dată pentru totdeauna.
În ultima vreme nu mai aflu nici descrierile cărților pe care aleg să le
citesc, prefer să mă las fără apărare în mâinile autorilor, a imaginației
acestora, să fiu surprinsă, șocată, emoționată, să mă confrunt pe parcurs cu o
gamă de emoții care ar putea fi alungate sau anticipate de orice informație aș
deține despre o poveste, înainte de a o citi. Așa că nu știam la ce să mă
aștept de la ”Falling into place” de Amy Zhang, bănuiam că e vorba de o fată
care are un accident de mașină, îmi imaginam că va fi o lectură tristă și care
va antrena în interiorul meu tot felul de reacții. În unele privințe am avut
dreptate, în altele nu. Nu știu dacă pot încadra cartea aceasta
într-o anumită zonă, nu m-aș hazarda să vă spun cu certitudine că mi-a plăcut
sau nu, deoarece reacțiile pe care
le-a stârnit în mine se bat cap în cap, iar ideile îmi sunt încâlcite ca un
ghem de ațe, deși acțiunea nu e chiar așa complicată ci chiar liniară.
M-am trezit în tumultul trăirilor unei fete aflate pe marginea prăpastiei,
care crede că a trăit deja tot ce era necesar și care deși e în floarea vârstei
și la începutul tinereții, simte că nu mai are niciun rost pe lume. Nu pot
afirma că am fost de acord cu Liz vreun moment, că i-am acceptat decizia sau că
am considerat că ar fi fost îndreptățită să o ia. Sub nicio formă, nu cred că
ar exista ceva fără rezolvare, ceva ireparabil, care să te determine să faci
așa o prostie. Problemele, ca să le spun așa, prin care ea a trecut, sunt,
desigur, deprimante, tragice, te pot marca definitiv, dar nu justifică nici un
moment faptul că ea a ales calea asta.. Un drum în care a făcut răutăți în mod
gratuit, a reușit oarecum să îi distrugă și pe alții doar pentru că și ea se
simțea așa. Însă am pus totul pe seama vârstei, a faptului că mintea ei e încă
necoaptă, a acelei perioade fatidice din viața oricui, groaznica adolescență în
care tindem să amplificăm orice, să dramatizăm peste măsură, să ne simțim fără vreun
rost sau să avem oscilații de comportament inexplicabile.
Știu că pare ambiguu tot ce spun dar evit să dau chiar și cea mai mică
informație din carte, deoarece nu se întâmplă atât de multe lucruri și chiar aș
risca să stric plăcerea unui viitor cititor al ei fără ca asta să fie intenția
mea vreo secundă. Ideea e că poate problemele pe care Liz le-a avut sau cele pe
care le-a provocat altora nu par în unele momente chiar atât de grave, în
schimb modul în care autoarea alege să le transpună pe hârtie dau o anumită
greutate lor. Stilul lui Amy Zhang este unul interesant și care te prinde în
mreje dar nucleul romanului mi-a lăsat impresia că e fără substanță. Simt că nu sunt logică în exprimare, dar după cum am
afirmat, cartea m-a băgat în ceață, sunt confuză E un paradox însă faptul că lectura este una plăcută, liniștitoare, chiar
dacă subiectul tratat este unul dramatic și dificil.
Planurile narative alternează, prezentul dansează cu trecutul dar și cu perspectiva unui narator necunoscut,
intrigant, care pare să cunoască personajul principal mai bine decât o face
chiar aceasta, și pe care e foarte greu să îl descoperi dinainte, să îți dai
seama cine este. Alternează pasaje din viața lui Liz, atât cele îndepărtate de
momentul accidentului, cu cele apropiate sau cu fragmentele care descriu
situația actuală. Personajele sunt cât de cât creionate și reușești să le
cunoști cu oarecare precizie, ce e bizar aici e faptul că te atașezi mai mult
de cele secundare, deoarece cred că pe
eroina romanului autoarea cred că a avut intenția să o facă nu foarte plăcută
de cititori, sau cel puțin empatia mea, compasiunea, nu și-au făcut
prezența cât am citit această carte.
”Falling into place” e o carte în a cărei conținut aluneci fără să realizezi,
una care te poate răvăși sau care nu îți poate transmite foarte multe, în
funcție de starea în care ești atunci când o citești. Este o carte (precum este menționat și pe copertă) în genul ”Cele 13 motive” de Jay Asher, ”O zi din șapte” de Lauren Oliver și ”Dacă aș rămâne” de Gayle Forman, sau mai bine zis un oarecare amestec al lor, nu
tratează un subiect despre care nu s-a mai scris și în alte cărți, nu abundă de
originalitate sau de lecții noi pe care le puteți acumula, însă dacă v-au
plăcut romanele anterior menționate, sunteți impresionați ușor de acest tip de
povești, cu siguranță ar trebui să acordați o șansă volumului de debut al autoarei
Amy Zhang.
Carte primită pentru recenzie
de la librăria online Books Express.
